ANABASIS KALIKANZAROS
Un Fals Tratat
de
Pseudo-Cultură
Elucubrativă
_____________________________________
XIRON XIN MARIAN
_____________________________________
Aceasta nu este o carte, iar rândurile sale, nu sunt cărţile cărţii.
Totul, este doar ceea ce m-ar putea face să spun:
Acesta Sunt Eu.
__________________________________
¤
Outer - Intro
Nu mă mai întreb cine sunt, încotro am pornit, care e calea şi cât va dura drumul. Nu mai. Nu sunt Xiron Xin. Nu sunt Temugin Borchu. Nu sunt Gerizu Pelasgâu. Nu sunt Ravenis Kalikanzaros. Sunt doar umbra vie a acestui qvartet de târfe spirituale ce se înfruntă’ntr-un nesfârşit război civil, patru hiene pleni-identitare a căror cruzime este deopotrivă atavică, epicureică şi auto-suficientă, sunt doar ţeasta în care axonii mielinici sunt invadaţi de patru clustere neuro-tumorale izvodind neo-vectorializări tangibile ce utilizează cu largheţe orice flux serotoninic. Sunt doar abatorul a patru măcelari rotund diferenţiaţi, recipientul qvadri-cameral al disimulării celor patru djini demenţi, patru moroi marţial parazitari, ascunzând alte şi alte ciozvârte micro-identitare ale căror incontrolabilele energii divergente îmi dilată exponenţial întregul a despicare. Eu am devenit doar ţarina Lor, doar hoitul viu caruia i-au impus tot mai dens subrealismul utilităţii transfuzive, sunt doar o vie cuvă hidroponică aptă a reproduce şi susţine qvadri-sectorial pneuma comună a acestor miracole hâde, strălucitori fluturi putrizi ce mi-au otrăvit întregul firii dinlăuntru’nafar’ şi’napoi dinafar’înlăuntru până mi-au împietrit înafara-dinlăuntru şi înlăuntrul-dinafară. Sunt doar terenul de ţintă pentru aceste ogive maieutice ce au deflagrat până la a’şi câştiga existenţe deplin rafinate în aria ciclicităţii invazive. Sunt doar limita interioară a sferei în derma căreia aceşti varani fantomatici injectează viṣa-vīrya nu îndeajuns încât să ucidă daimonul parazitat ci suficient cât să-şi poate extrage ananta-vīrya ca substanţă divină ce le conferă masă şi formă, smulse din mine fără zăgaz, fără dubii debilitante, nesfârşite marşuri anti-suebice ale acestui Caesar qvadricefal avansând imprescriptibil spre centrul sferei până la câmpul de luptă unde există fiecare împotriva fiecăruia şi a celorlalţi trei, toţi patru reuniţi într-o himeră existenţială intra-circumferică, volum de haos sinaptic deplin dedicat continuării devastatorului masacru transgresiv ce-mi garanteză dezagregarea ascensională a fiinţei. Eu nu mai sunt. Nu mai. Pentru ca în curând chiar să nu mai. Deloc. Atunci va fi Acum. Oricând. Şi Oriunde. Şi abia Atunci, Pe Ei Toţi, ÎI voi fi învins. Abia atunci îmi Voi Fi iarăşi Eu. Oricui. Halal Kemunue mai sunt! Simt toţi oamenii a-mi fi Manuhiri de bună credinţă, dar, toţi barbari, fără a cunoaşte vreunul semnificaţia marelui tokotoko ţinut în mâna’mi dreaptă. Am adunat tot. Toate volumele, toate caietele şi opisurile. Le-am rupt filă cu filă, ceasuri întregi, ore în şir, fără să fumez, fără să beau, fără să mănânc, fără să mă opresc o clipă. Le-am pus în butoiaşul metalic şi le-am dat foc. Am stins lumina şi am privit. Am tăcut. Am ales o cale. Nu ştiu încotro duce. Nici cât va dura. Stiu doar de unde am început şi că e un drum fără întoarcere. Am ales. Mi-e sufletul amar şi va fi şi mai amar pentru ca mierea spiritului să fie liberă. Zâmbesc. Nu cred în elixire. Nici sunt vreunul. Rictusul e total dedicat mulţimii de grafitti de pe zidul din spatele viitorului. Dar, chiar de n-ar exista zidul-Acum, tot n-aş surprinde viitorul fără voia sa. Căci viitorul nu stă capră. Râd. O să mă car dracu’n Bardo şi'o să-mi dau cu barda peste hlizeală! Mi s-a aplecat de atâta autarhie ludică plouată profilactic restului lumii. E atât de simplu: Nimic Nimiceşte Nepăsarea Nefiinţei. După ce voi muri amintirea mea va savura o eternitate de inexistenţă invizibilă în microscopicele segmente de existenţă ale celorlalţi oameni vii. De undeva, dintr-o diagonală a ideii, se vede pliul de sub care apare ca de obicei, politicos surexcitată şi oarecum pe dinafară, interferenţa Mercurius.
- Domnule Mulţi, Domnilor Patru, Domnilor Toţi ... Niciunul vă recomandă călduros un Credo:
Laxaţi Limitele!
Pulverizaţi Prostia!
Criogenizaţi Clişeele!
Indignaţi-vă Imaginaţia!
FIŢI !!!
___________________________
Înserare lentă. Tăcere cu şuier de vânt savant gâtuit. Februarie 1811. Ninge leneş. Ace de gheaţă atacă oblic dansul fulgilor de nea. Un frig umed şi un ger ascuns. Un soare palid reconstruieşte momentul unui crepuscul infinit repetat. O lună aproape transparentă răsare dintr-o linie a orizontului zimţată de fâşii de ceaţă aurie. Câmpia nesfârşită porneşte din coasta apropiatei păduri de pini pentru a se dizolva în ceaţa ce mângâie orizontul evaziv. Hokkaido. Neaua îmbracă uniform câmpia. Interminabila podea de zăpadă este molcom vălurită de nevăzute denivelări, nici-una dintre celelalte nuanţele ale naturii având a atinge echilibrul albului. La 380 de shaku de linia pinilor fuioare de ceaţă albăstrie încă se dizolvă pe măsură ce se ridică spre cer dintr-un cerc neregulat ce acoperă 18 tsubo. În interiorul acestei zone aerul încă vibrează, cald. Cei 24 bătrâni ronini îşi aşteaptă întâlnirea cu destinul în mijlocul întinderii de zăpadă, tăcuţi precum aerul rece al iernii înconjurătoare, imobili precum însăşi certitudinea tuturor gândurilor lor îngemănate într-un singur concept imuabil: Asasinarea lui Philip José Farmer! Îşi spun spadasini fără stăpân şi priviţi fiecare în parte, par doar nişte bătrâni, nu 24 de războinici, fiecare puternic individualizat de aceeaşi imediată ţintă, a cărei atingere, străpungere, ucidere, a devenit principiul depăşind neobişnuitul realitatăţii ce i-a luat în stăpânire pe toţi: PJF.
Vâscos, nicidecum mai puţin obscur, perdeaua grea a timpurilor flutură indecis către altcum, fără a deznoda clar o triangulaţie spaţială ce ar putea identifica ce este altunde. Chtonogenetul preia hăţurile în slow-motion, păşeşte leneş nicăieri-înainte dincoace de malurile propriei nepăsări, timp în care, preia compulsiv iţele ideatice preexistente fără a se scutura de amăgirea încă-putinţei, pufnind vag sacadat în a exfolia o litanie din propriu’i “rhythm of sound” cavernos eshatologic:
- N-ai Tu Treabă Kyntrakynokymatrah! Ai fix Nici-o legătură cu Aristocraţia Solilocviala a Dialogului. Stereotipie Soliloqvială: Spui că Nu Ştii Când Nu Vei mai Fi în Trup dar Ştii că Nu Mai Eşti în Spirit. Cel ce Este, Nu este în Fiinţă, Este în Spirit; Cel ce Nu Este, Este în Fiinţă, Nu Este în Spirit; Cel ce Este, Zăgăzuit în Fiinţă; Cel ce Nu Este, Alungat în Spirit; Spirit şi Fiinţă, Traversând Nefiinţă; Cel Însingurat, Căutând Plinul în Vidul Singurătăţii, Cel Singur, Căutând Vidul în Plinul Însingurării; Nefiinţă şi Fiinţă; Zăgăzuite de Undeva în Nicăieri, Eliberate din Nicăieri Undeva; Cel ce Este, Încetează a Decortica Sensurile; Cel ce Nu Este, Smulge Înafara-Dinlăuntru şi Comprimă Înlăuntrul-Dinafară, Pulsând Înainte, Reunind Depărtări, Despicând Reveniri, Dinlăuntru Înafară şi Dinafară Înlăuntru, Vibrând Înapoi, Reunind Reveniri, Despicând Depărtări, Dintru UNUL, Întru Nicicând, Oricum, Niciunde, Oricât, Neatins. Iar asta încă nu-ţi este tangibil. Este inutil abscons să dezosezi orizontal verticala haosului. Oricât ai încerca să-ţi induci o astfel de vrie. Nu bei un kil de gin cât fuţi un cur străin.
Încerc să trec viguros-apatic peste cum mă crestează lamele de brici din atacul digresiv-ludic iniţiat de Kalikanzaros Chtonogenetou, dar, Ravenis ştie că spaţiul de refugiu interior e doar întunericul tridimensional dintr-o simplă cameră cu 6 pereţi în centrul căreia încerc să-mi retrag vortexul gândurilor. Ba chiar îmi reaminteşte că Eu sunt cel care a încercat să-l gliseze pe paliere amical-derizoriale ce ar fi însemnat recuperarea controlului, insistând pe stupizenia precipitării spre aria goth-literară a corbului Nevermore conform instant-neo-clişeului că Numirea produce Stăpânirea, speranţă hilar-puerilă care m-a convins să decid un qvid-identitar cu logică de ghenă: “ - În lumea’mi deşucheată Raven Is Kalikanzaros, deci, Ravenis Kalikanzaros va fi numele ce-mi aduce axisul-control.” Aiurea! Din părţi! Futui! “Urc pe deal, cobor pe vale, dară n-am noroc” ...Ce dracu’ mai pot zice?
Ceea Ce Nu Te Ucide Te Face Mai
Puţin Decât Erai Înainte De A Risca
De Dragul Ideii De Risc
Ridic scârbit din umerii cortexului şi’ncep să fac pluta’n sticla de gin ( Să zici tu că recipientul n-are pereţii lichizi ci de sticlă şi conţine gin din care bei morocănos ... Mai'te’n măta de textualist Xiroane!) - Uite-uite!!! Poftim! De parcă n-ar fi de-ajuns se mai trezeşte şi ateo-histerectomizatu’ ăla de Gerizu cu postulările lui pompos-obscure. Na mă, Na! Bagă-te şi tu ca musca’n curu’calului să mânce şi gura ta ce’i p’acolo! Tu’ţi beregata mă-ti tale de para-kogaikonic megaslinos! Hai! Liber la program: Adaugă-ţi liniştit înc'un etaj de inutil stors de sub prepuţu’gândirii.
“Sunt claustrofil intens şi continuu. Dar, uneori am violente momente de agorofilie. În acele momente sunt un absent căţărat în propria’i agorofilie brusc obsesivă, ceea ce declanşează reproducerea alogică a zonei instinctuale unde ia naştere declicul paradigmic al ascensiunii: mă las cuprins de simpla plăcere a momentelor extatice ale escaladei pretutindenare, ale aburcării pe orice, oriunde, atât de orb exteriorului propriei plăcerii, încât devin expresia naturală a nepăsării în faţa oricărui pericol probabil sau posibil. Aidoma, sunt un fumător “anti-monden” şi agresiv: între 2 şi 4 pachete de ţigarete pe zi, fiecare cui disperat aspirat în plămâni, cam 90% fiind ‘fără filtru’ sau cu filtrul rupt de mine, tutun cât mai prost, de preferinţă cea mai aspră mahoarcă, să simt cum mi se umflă unghiile la picioare când trag tare din ţigare. Ibidem, ador frigul şi ploaia, viscolul, zăpada, chiciura, bruma, roua, apa în genere, înotul în orice loc, orice moment. Dar, uneori, am oribile pusee de frig, tot corpul îngheţându-mi într-o manieră minunată.”
Da. Şi?!?
N-au lansat la apă un hidroglisor cu numele tău? Aştepţi nervos să numească după tine o stea din Proxima Centauri? Eşti tare uimit că încă n-ai fost inclus în foclorul tuturor povestaşilor?
Ori CE!?
No! Ginul aproape s-a dus, cre’co să trec la Ricard. Aud un zumzet cumva cunoscut, ca şi cum două sârme vibrând la 9 ciclii pe secundă sunt trecute una peste alta într-o intersectare zgomotoasă. Nu tu Sailor and Lula, nici Leaving Las Vegas, merg direct la Wattrelos (Watterlo) în Bivouac de L'Empereur pe 5 mai 1991. Mă uit la tânărul Robert Downey Jr. care mângâie clapele pianinei, adunând sunetele într-un ritm blând, cald, trist. Ceea ce transpare pe chipul lui pare reflexia inversă a unui individ zâmbind cool, cozy, singur, însingurat, singuratec, etc. Succint, remarc un posibil curs al viitorului imediat în care straniu ceţos e un singur detaliu: Chicago. Odată cu succesiunea notelor mă pierd în noaptea dinainte, spre chipul Helgăi zâmbind îmbufnată, în timp ce se copilăreşte în braţele mele, aprinzându-şi ţigarea, privind în gol spre Amsterdam, întotdeauna mai tânără ca mine, neabătut tandră cu mine, neconvingător apropiată de mine, cursiv atrasă spre mine, explicit iertându-mi întunecările şi evadările, excesele şi înstrăinarea. De unde şi de ce să fi ştiut noi ce, cum, cât se va’ntâmpla cu noi, între noi, nouă, mie,ţie Helga? Orfic? A fost un film cu un băiat şi două fete. Trei. Două surori şi el. Infidel, bun de gură şi de limbă, cu o minte ce te minte şi când nu te minte, iute’n asaltul patului, dionisiac şi negrăbit în căuşul celorlalte trupuri, isteţ şi cavernos în privirea’i fluviu ciclopic ce se resorbea spre izvoare atunci când părea el mai prezent. Ştiu. Îmi aduc aminte. Eram în vrie. Sau în idolatrie. Egolatrie. Eu, departe de trăirea mea, propriul meu idol. Agitat-leneş, frenetic-static, neuroexcitat, scriind într-una, începeam alte şi alte manuscrise, în deplină superficialitate, îmi duceam câte un manuscris la capăt, în agresivă neconvivialitate, ieşind neîncetat, anihilând trei salarii în spaţiul a trei nopţi succesive, uneori simultan toate trei într-o noapte, încercând orice, oricând, oricât, trăind de pe azi pe mâine, dintr-o femeie’ntr’alta, o puro anche din femelă-n mascul şi-napoi’n’amândoi deodat’, vânător indefinit năuc, vânat infinit nepăsător. Lent, mă scufundam, mă stingeam, ducând aceeaşi viaţă în afara lumii logice, în jurul logicii lumii, multicolor alienat, zăpăcitor de mut. Helga a plecat de lângă mine pentru că nici măcar eu nu mai eram lângă mine. Şi pentru că Inga, geamăna sa ... Xenodispersie Xironiană. S-a sinucis Inga? Da. De ce-ar fi fost altfel? De ce nu aşa? De ce nu eu? Ultim sfârc ş’alelui şi zvâc ş’alta’n curu’Stanii. Tot ce’ar fi putut avea legătură cu mine şi’ncă pe-atât mai mult, a avut. Nu cred, nici n-am crezut vreodat în Nec Plus Ultra fiind estetic paralel cu temerea că Musca non capit Aquilaes. Ba chiar am manifestat de fraged credinţa fermă că Malum quidem nullum esse sine aliquo bono. Fleacuri d’ale mele - marele fleac dezintegrându-se în rit minor fără a’şi pierde zâmbetul bemol. Uite D’Aia. ( So ...It will be my pleasure to look each morning in the mirror as Richard looking for a horse, while saying to the one in there: “- I gently wish you happy winter in hell this summer! May you enjoy all the good corners of madness cubic voids, as long as you can bear, with or without transcendence.” Aia e!). Ce pasca mă-sii m-oi fi apucat să scriu toate mizeriile astea acum şi de ce - atât de previzibil - n’am minima delicateţe existenţială de a crăpa în tăcere?!? Aaaaa! Asta era? Mare brânză! Orice crapă. E absolut ilogic felul în care accept că e profund logic felul în care mi-e teamă să-mi accept viitoarea non-existenţă. Să fie oare acesta începutul? Sfârşitul? Începutul a ce? Sfârşitul a câţi? Sfârşitul Începutului? Începutul Sfârşitului? Ce începe Începutul? Cum sfârşeşte Sfârşitul? Cui? Nu, nu sunt interstiţiile, întrebările, dubiile potrivite. Începutul unde? Sfârşitul când? Cine tind să devin? Care e rostul îndoieli’mi? Cartea? O vreau? Nu o pot uita? Nu pot renunţa? Care e rostul? Există rostu’mi? Şi dacă da, Eu mi-l rostui? Şi dacă da, tot rostuindu-l, mai este EL rostu-mi? Oare chiar Rostui Rosturile Rostului? Ori, Nu? Ei? Rostui rostu’mi? Ori rostu’mi mă rostuie? Mai Are Vreun Rost Rostu’mi? EU? Muie cu struguri!În Paştele Mamii Mă-sii de Infinit Nimic care dilată inutil mintea’mi - Cine, Ce, Cum Dracu’ ÎS!?! Futui Ce Ne Mai Distrăm!!! Când aveam 22 de ani s-a găsit cineva care să-mi zică nenumăratele feluri în care m-a bănuit sosind dar mai ales, mi-a spus... “Palidul Meu Cu Lujerii Morţii În Mână”. Iote şi litote para-ideatic irelevante. Toate astea sunt irelevante şi inutile. Nu - acestea chiar Nu sunt interstiţiile, întrebările, dubiile potrivite.
PE UN VÂRF DE AC
ÎNCAP ATÂŢIA ÎNGERI
CÂTE ACE POATE ŢINE
UN SINGUR ÎNGER
______________________________
______________________________
9‘9‘999 - SOCIALIZAREA ÎNSINGURĂRII
sau
Despre Plurialectica Evoluţiei între Peregrinări, Dedublări şi Alienări
( Scrisoarea Minelui Meu către Sinele Său )
|
My Dear “X” : Deconfigurativ, Înţeleg că rostul acestui jurnal iluzoriu, ce eu îl scriu nevrându-l, în timp ce tu îl vrei nescriindu-l, este, de a dezrostui normalitatea proteică a succesiunii timpurilor tale dinlăuntrul literelor magilor, de a dezrădăcina anormalitatea clişeică a peregrinărilor spiritului tău înafara imaginilor. Habar n-am cine eşti dar asta chiar n’are vreo importanţă. Pluralizarea multiformică a disperatelor tale salturi intra-identitare îmi oferă lungimea ondulară vibratorie potrivită pentru a-ţi putea percepe coerent culorile zgomotului vizual rezidual, ceea ce îmi relevă consecuţional dimensiunea unei anumite pidginizări a expresiei mele inter-spirituale. Intensitatea continuităţii şi continuitatea intensităţii decorporalizării interacţiunii tale cu realitatea lumii mele înconjurătoare, îmi confirmă, că tot mai des, habar n-am cine sunt când sunt. Înţeleg că Eu-Tu scriu pentru a fi, în timp ce Tu-Eu eşti pentru a scrie. Definesc Cercul Interior al minţii tale, drept o improbabilă pădure plină de hăţişuri şi luminişuri dispuse haotic, pădure odihnindu-ţi ostenită gândirile. Definesc Cercul Interior al spiritului tău, drept un inconturbabil lup mascul alfa părăsit de haitic, un lup hăituindu-ţi neobosit trăirile. Tu eşti Voi. Eu fiind Noi. Chiar dacă împreună devenim rareori şi într-un mod incomplet Eu-Tu-Noi-Unul. Abisul porneşte din tine, fără ca pornind din mine, să poţi atinge Înaltul. Limite. Tu eşti o pădure sălbatecă ce nu o ştiu uita. De aceea, i-am spus compilativ “X”. Tu eşti un lup înnebunit ce nu îl ştiu numi. De aceea, îi voi spune dubitativ “Y”. Aşadar ...
My Dear “Y” : Aconfigurativ, Înţeleg că tot ce eşti, tinde să se transforme în mod natural haotic în cremaţia sensurilor pe rugul unei enorm disperate rugi a spiritului, ritual iatromantic trudnic arhitect căruia nu i te poţi sustrage, oricât de năruitoare ţi-ar fi zbaterea în a-ţi deveni propriu maieut dincolo de vibraţia alchimică a anumitor ubicuităţi. Arată-mi, spune-mi, şopteşte-mi, urlă-mi ce crezi, ce simţi, ce vrei, ce eşti, cât eşti. Exprimă-ţi toate senzaţiile, îndoielile, tot ce percepi clipă de clipă, tot ce te îngheaţă sau te arde, fără oprire, dincolo de orice hiatus, dincoace de orice zbatere, neîngrădit. Scrie-mi! În manuscrise. Pe caiete, În scrisori. Pe hârtie. Îţi fur 100 sau 1000 de clipe, urăşte, înjură, bucură-te, zbuciumă-te, dar, scrie. Scrie tot ce ai de scris. Fără temeri. Fără cizelări. Fără renunţări. Scrie! Scrie azi, scrie mâine, scrie până la capăt, orice-ţi şopteşte spiritul, orice-ţi scâşneşte sufletul. Scrie. Scrie-ţi dezgustul, scrie-ţi încântarea, scrie-ţi disperarea, scrie-ţi speranţa, dar, mai ales, scrie-mi! SCRIE!!! Iar eu voi citi. Şi voi citi, voi tot citi... Scrie până pleci la şi în ceea ce oamenii obişnuiţi numesc Moarte. Scrie şi acolo. Am nevoie de TOT ce vei ştii a scrie. Enorm! Scrie ... dar ... SCRIE. Te-aştept înlăuntrul pulsiunilor tale bezmetice, Acolo unde Tu doar EŞTI, fără a mai căuta nemenirea Vieţii.
______________________________
I.
...
...
TENGRI LAUGH
ON ERLIK QUESTION
ABOUT TIME LOGIC
Mirări zăpăcite în uitări implicite ce reverberează ici-colo ilogice chicoteli speriind pompoasele adunări de draci cu colaci şi spinări cu lumânări aprinse de pomană. Dincoace de râs, stâlpnicie de zbatere ferventă, zbatere furibundă, zbucium febril în cel hăituit fără încetare de furia năucă a evadării întotdeauna din Tot De'a Una. Un Ou, Doi Oi, O Oaie, Două Oaie, un ilogic ritm de pierdere de sine în sine fără sine ca răsfrângere a căderii din Tot de'a Unul în Tot de'a Multe. Încotro duce Nicăieri? Către Aici, dar nu Acum, ci în dualitatea lui Atunci. Căci Atunci este Altcând, dar, poate fi şi Alt Când. Ce îmi mai rămâne atunci Acum? Mi se face zâmbetul beznă. Îmi rămâne Altunde. Unde Altunde = imediat în Afara eşichierului, Acolo unde se află A 33-a piesă a jocului, cea Gri de Alb-Negru, translucidul Cal-Nebun, Cel ce percepe instantaneu-simultan Toate variantele posibile ale partidei odată făcută primele mutări-duble, Cel ce poate intra în joc pe Eşichier, doar după ce a evaluat 88.444.222 posibile mutări, iar dacă va fi fost suficient de nebun să încerce asta şi să fi reuşit, va descoperi că totul s-a schimbat deja şi că, în Acel moment, Acolo, sunt două echipe a câte 28 piese, dispuse pe un eşichier cu 100 de spaţii pătrate, eşichier pe care, Calului-Nebun îi sunt acceptate exclusiv colţurile tablei de joc, drept potenţiale zone ale unei "prime poziţionări" a piesei 33, dar şi aceea, aleasă DUPĂ primele 2, 4, sau 6 mutări iniţiale ale celor 2 tabere a câte 28 de piese, ceea ce va acorda mutările Gri ale Calului-Nebun cu restul jocului drept piesa numărul 57, DOAR în situaţia unei confruntări directe deopotrivă cu Albele şi Negrele. De aceea ...
"KALIKANZAROS PSEUDOIATROMANTOI"
- Xiron către Gerizu - 20.10.2010 - 17:17
Ravenis Kalikanzaros. Cel mai improbabil şi totuşi cel mai sigur dintre duşmanii mei. Oricât mi-aş repeta că o astfel de prezenţă ar depăşi cel mai înalt grad al imposibilităţii, totuşi, ceea ce se întâmplă reţine deplina, commplexa substanţă a prezenţei unei fiinţe interioare, o parte-întreg ce pare a avea qvasi-majoritatea atributelor unui kalikanzaroi hibrid clar transgeneraţional, deja eliberat de nesfârşita repetiţie a ciclicităţii războiului cu Arborele Lumii, zoon anadaimonic veşnic agitat datorită intra-presionării cauzate de vidul spiritual interior, concept viu permanent supus unor incontrolabile congruenţe de energo-pulsiuni ludice, constant supra-augumentate, până dincolo de fluxul deplinului control asupra propriilor decizii, fără ca asta să-i ia starea de esenţă transconfigurativă ce tinde spre Zoon Graphein Chaosi Pneuma Chtonogenetos Iatromantoi Tricephalous. Urmare lacerării mutagene a gândurilor mele, această parte-întreg a fiinţei mele devine o fiinţă vie total independentă vectorializându-şi curiozitatea şi mind-game'urile drept extensie pluri-insidioasă a Tricksterului iniţial ca Neo-Pseudo-Iatromant-Chtonogenet. Tot acest volum de spirit îmi este smuls controlului şi, deşi adânc îngropat în mine, este împrejmuit de noi ziduri translucide ce închid sferic Alt Regat cu Altă Gândire în Altă Fire: Ravenis Kalikanzaros. Şi chiar de ai fi deja străfulgerat de o piramidă de intuiţii ... Nu. Ravenis Kalikanzaros Nu este Prinţul Iluziilor. Nici Iluzia Prinţilor. Nu este Adevărul Magiei. Nici Magia Adevărului. Nu este Misterul Minciunii. Dar nici Minciuna Misterului. Nu este Calea Revelaţiei. Dar nici Revelaţia Căii. După cum Nu este Puterea Înşelăciunii şi nici Înşelăciunea Puterii, Nu este Confirmarea Ordinii şi nici Ordinea Confirmării. Nu. Nimic din toate astea deşi le pare onest trebăluitor, deşi le controlează fluid toate atributele, deşi pare a le reprezenta pe toate. Nu. Este doar MĂSCĂRICIUL Transistoric, jonglând neîngrădit cu Măiestria Haosului în Haosul Măiestriei. Hrănindu-se fără oprire cu Fluiditatea Freneziei şi Frenezia Fluidităţii, plutind fără preget în Obsesia Ludicului şi Ludicul Obsesiei.
"GRAPHEIN CHAOSI MAIEUTOI"
- Ravenis către Temugin - 05.05.05 - 20:20
Toate asigurările scuipate de Xiron în ceea ce priveşte o aşa zisă stare de echilibru universal sunt o lungă şuviţă de teoretizare cel puţin idioată, cel mult improbabilă, cecitatea datelor emise fiind ceea ce produce o valoare mai mică de 2 bani vechi. Îţi voi spune eu ce, cum şi cât nu ţi se'ntâmplă chiar şi când şi dacă te apropii de Leagănul lui TENGRI: Nu ai parte de o capcană unduitoare, elastică, fără margini, fără timpuri. Nu ai - Nu ai cum să ai, parte de această reţea năruitor de fină, imprescriptibilă, pipăind nevinovat intim eternitatea. Până la a reveni circular spre a fi neîngăduit de rigidă, nefiresc de ternă, cale de-o clipă. Până la a deveni, într-un ritm morbid tiptil şi totuşi profund natural, un îngheţ de nesiguranţă într-o insolaţie de curiozitate, un gri ocean de stăruinţă într-un mov deşert de dorinţă, o ploaie de nisip ideatic cu debit asimetric, ce năuceşte sensic vectorii jarului senzitiv, conform unor ciclii de vibraj ambiental de o sinistră consecuţie, până la a mai înţelege nimic altceva dincolo de dansul haotic al Pre-Nimicului. Insuportabil, interogaţie, imprecaţie, incantaţie, idee, imaginar, imaginal, ilimital: Începutul. Începătorul. Şi aura lor: CUM.
Nu Cât. Nu Cine. Ci CUM? Fiindul. Universul. Universul, ca Drog invincibil şi Mister indicibil. CUM? Totul, din Nimic. Timpul, din Nicicând. CUM? ÎNAINTE de ÎNCEPUT. Înainte de început Erau-Nefiind Nimicul şi Nicicândul. CARE era Miezul Viitorului Întreg şi al Întregului Viitor? Şi UNDE se afla? Poziţionat în interiorul a CE? CE era Ceea ce producea, îngrijjea, succesiona, Creşterea şi Devenirea SA? CE era Starea de Suspensie fără limita de centru al contracţiei? Era Lipsa de Centru. Lipsită de Centru din orice punct măsurată, Era Nemăsurabilă. În Netimp, pe tot cuprinsul Nimicului, deci, Nicăieri, existau, doar Eternitatea şi Entropia. Deci, Nu Existau deşi Deja Erau Pretutindeni. Neexistând Eternitatea, nu exista Multi-Timpul. Neexistând Entropia, nu exista Multi-Dimensiunea. Nu Durată, Nu Distanţă. Nicicândul exista Tot Timpul, Nicăierea iradia Pretutindeni, Nicicâtul presiona Pre-Numărul. Fără Vreme, Fără Fruntarii, Fără Feluri. În jurul său, se formau deja, Oricând, Oriunde, Oricum... Contopite, Anihilate, Permutate, în Pre-UNU.
O Stare de Suspensie absolută, conţinând O Stare Ondulatorie avolută de Circum-Energie neamorsată, ce învăluie acest Prim Punct de Convergenţă anterior Punctului Unic, Punctul Pre-Iniţial anterior Punctului de Emisie a Forţelor Primare, Punctul non-dilatant, non-contractant, non-vectorial, anterior Principiului Primordial, Pre-APARIŢIA de DINAINTE de Prima APARIŢIE, Pre-EXISTÂND Nicicum, Nicicât, Niciunde, Pre-EXISTÂND Oricum, Oricât, Oriunde, Pre-EXISTÂND Încastrată, Zăgăzuită, Ţărmurită până la Resorbţia, Retragera, Retroemisia PRE-UNULUI în SINE.
Un Punct Unic de Convergenţă Supra-Comprimându-Se până la Supra-Impresionarea Demiurgică A Unui Prim Punct Omnienergetic Hyper-Comprimându-Se până la Atingerea Punctului Critic Iniţial. Intra-Presionare Maximală, Intra-Densionare Maximală, Instantaneitate Supra-Optimală reverberând Intra-Puncti-Formizarea-Post-Infinital-Deflaţională, DETONARE Egal-Total Direcţionată, Circularitate, Energie, Timp, Materie, Anti-Materie, Emisie, Dimensional, Coagulare, Undă, Viteză, Dispersie, Masă, Volum, Răcire, Inegalizare, Inflaţie, Fragmentare, Ultra-Dispersie, Reconvergenţă Pluri-Dimensională, Micro-META-Universul Universurilor.
