Pagini

marți, 21 februarie 2017

him

۩
" Wanderluster "
۞

ΆΝΆΒΆΣΪΣ ΞΪΡΩΝ ΜΆΪΈΎΘΩΪ ΚΆΩΣΪ






۩


Așa am spus - că îl pot numi doar Ducaci Dement.
Da - și!?! Ce-i cu asta?!? Ce vrei acum? Detalii?
Asta o să te coste! Timp. ASTA o să te coste! 
În fine; să zicem doar atât:

Că avea 88 de ani și sărea. Cu brațele ridicate a haos. Sărea. Râdea și sărea. Se agăța cu mâinile de aer și iar sărea. Mereu. 
Fără préget, fără îndoială. Ca un bezmetic. 
Bine, bine - râdea, râdea; sărea, sărea; dar ... CINE era?!?

Acum: imaginați-vă. Nu. Gândiți. Nu. Visați. Chiar NU. Trăiți. Mno. Parcă ... parcă asta da. Ar merge. Mhm. Bun. Vas'zică ... hai așa:
________________________________

- Gândiți ca și cum viii s-ar răscula de râs. Și morții de tăcere. Mda. Cași cum s-ar întâmpla vouă. De fapt, ca și cum deja s-ar fi'ntâmplat. Ca și cum deja ați fi trăit. Tot. Asta:

''Glisajele Unui Plecat''

Nu. Nu cu capul. Nu DOAR. Nu. Ci, glisajele unuia plecat des, plecat mult. Când era mic. Mai ales când era mic. Încă de când era mic. Un EL. Care, oricum și oricând, putea de fapt fi. o EA. De dragul convergenței psihiatrice, al decenței socio-psihologice și al conivenței juridice, să facem ceva. Să convenim că asta este doar o construcție. Doar un construct. O construcție lax apudo-identitară. Un construct vast ludico-temporal. Să presupunem că, spre deosebire de Eminescu, EL chiar n-a existat. Ci doar s-a întâmplat. De fiecare dată. De fiecare dată când a plecat. Nemântuit. Nebiruit. Neostoit. Neobosit. Nemâncat. Neîncetat. De neînchipuit de ars de voi și nevoi, curiozități și așteptări, urmate a'mplinire, fără préget și iertări, neînfrânat. Să-i spunem LUI, aceluia ce poate fi și EA, cum e mai simplu. Să-i spunem EU. De la'nceput pân'la sfârșit. Ș'apoi, făr'să ne închinăm, făr'să ne prea-plecăm, să ne'nălțăm făr'să ne bâlbâim, să ne ițim și să zâmbim.
Și să pornim.
_________________________

Capitolul 1

Și ce dacă. Ce dacă i s-a întâmplat și lui Lucian. Blaga, desigur. Nici EU n-a vorbit până la 4 ani. Dar, a compensat. Rea să ardă casa de 3 ori, a inundat-o de 2 ori și a pierdut drumul spre ea odată. Totul până la 4 ani. Așa, muțește și cumva deja blazat. Vocile rele și limbile de viperă spun că rânjea canibalic încă de-atunci. Că te privea ochi în ochi, calibanic, de-atunci. Că, în fine, era iute la plictis, încă de atunci, 'nainte de-a avea 4 ani. Mai târziu, voir fi scris, spus, gândit despre EU:
- Ei erau mulți. Ei erau furioși. Ei erau curioși. Ei erau dușmani. Fiecare cu toți ceilalți și cu sine. Ei erau separați dar erau Unul. Într-UNUL. Iar acest Unul era EU. Mno. Cu chiu-cu vai, dar, era. (*C'altfel ar fi crăpat de mult plm! Sau'nebunea. Nu că n-ar fi. Deja. Mno. Cum am zis. Nu eu de fapt. Ci, cum a zis EU. Deja. Demult. Deplin. Mda.) Lax poate fi orice. Lax poate fi nimic. Exact! Ați ghicit: lax poate fi mai ales nimicul! Ei și togma Daia (există, chiar există localitățile Daia și Gătaia!), nivelul de laxitate a ceea ce putea fute încă de mic EU, era izbitor. Sau, orbitor. Etc. So much Etc! Bun, deci orișicât din oricum-ul oricui, dacă blochezi 2 idei se fut ambele și fată nimic, însă, dacă blochezi 2 blocaje de idei, apare un sfert de idee. Asta: Puncte-puncte-puncte. Bine'nțeles c'ați ghicit: la fix 2 ani i s-au adus pricomigdale, nu pentru că era ziua lui, ci pentru că EU împlinise trei luni de când nu mai avea crize comițiale. Fericiți, ai lui i-au adus v'un sfert de kil. Și bine'nțeles că a mâncat doar una, și le-a ascuns pe celelalte, a așteptat a treia zi după scriptura pricomigdalei și s-a pișat pe ele și i le-a dat dulăului din cușca de la poartă și acelea a mâncat din ele, alegând din mormanul de pricomigdale câte una, lent, serios-tacticos, ca pe o cuminecătură a canidelor, aproape religios. Și încă mânca din ele și bea apă și iar mânca, seara, când tacsu lu' EU a venit dă la scârbici, a dășchis poarta și n-a'nțeles ce tot cheflăia conștiincios Rex-dulăul curții. Și l-au caftit pe EU, ductil gospodărește, tăicuța sa. Nu mult. Nu dur. Așaaa ... întru speranța ... că va învăța. Aaai mă laaași!?! Trec doo zile, EU era în grija Lalei - iar asta-i o vecină care din principiu se cam îmbăta, vin seara dă la danț voioși tacso și măsa (bag plm în cratima ta), șiii ... fix pix: Al lor EU-nărăvitu-n oops-uri, EU-micro-vițelaru, le dispăruse! Eh-aia E! Începuse și ploaia. L-au căutat din 7 seara până-n 11 noaptea, pe la vecini de curte, vecini de stradă, prin cartier (stăteau lângă Cuțitul de Argint). Și când să cheme și miliționerii, au auzit un stâlpnic scheunat. Magistrul Rex stătea în cur, în ploaie, lângă cușcă, afară-n martie ploua curat peste zăpada-mpestrițată cu noroi și zoaie ... ceva nu se lega. "-Ai dă-o dreacului dă treabă!" a pufnit o voce ofuscat-uimită. Și-n tăcerea izbită doar de strecurarea ploii, o pereche de picioare s-a oprit în dreptul unui dulău stânjenit, o pereche de urechi a ascultat câteva clipe un sforăit subțirel, Rex a ridicat o privire confuză spre genitorul cretinului, părinte de EU regăsit, subit izbit de sughițuri de râs uluit, tătic șocat care se'ncovoaie, aprinde un chibrit și privește-n cușca unde micro-țâncul rebel, cu hainele sub cap, dormea gol pușcă. Mno. Spune-ți-i EU.

sâmbătă, 27 februarie 2016

Despre Neutralizarea Mirării Extatice La Beţivi

[ Nu se considera un beţiv programatic. Dar era. Programul părea să aibe nesfârşit de multe segmente. De data asta, începuse să bea de patru zile. Consistent. Cu pauze de trezire şi  intermezzouri de hrănire. Ba chiar reuşise să doarmă câte 4-6 ore la 48. Şi chiar reuşise să meargă şi la job. Cu toate că zâmbetul său colegial părea cumva refrigerat. Cumva, ceva, îi sugerase că trebuie să-şi ia o zi liber. Îşi luase. Vineri. Şi continuase. De data asta fără preget, şi pe cât posibil, fără paza de sine. Principiul concuziv prezentat în "Leaving Las Vegas" îl facuse să iniţieze oarecum subit şi totuşi relaxat uimit, o strecurare a sinelui, printre maluri deja multimilenare, printre faleza auto-plonjeului în dionisiac şi cea a savurării alcolismului segmenţial, în timp ce avea certitudinea disperată că undeva, ubicuu, în el, urmau să existe, persiste, reziste, instrumentele analitice, gradientul evaluatoriu şi  circumvalenţa arhivării mentale. Dar asta doar undeva la periferia identitară, ca o umbră a interesului academic, fără vreo plasă de siguranţă măiastru mascată chiar şi, ori mai ales, faţă de însuşi. I se confirmase de nenumărate ori că dincolo de orice situaţii aleatorii, oricare glisaje haotice şi oricânde incidente intempestive, o parte din sine, oricât de infimă, rămânea separată, logică, veghea neafectată şi înregistra nealterată, ceea ce i se întâmpla şi ceea ce devenea. În fine. Aprecia doar trei tipuri de devoluţie transgresivă în exact succesiunea sta evenimenţial-temporală: prin tequila, gin, sau bere. Cum deja recursese la gin pentru precedenta expeditio intra muros suum domum, acum urma să folosească diversele tipuri de cervisia decelabile pe piaţă: Blondă, Roaibă, Brună, Neagră, Porter, Stout, Mild, Stale, Ale, Lager, Pale, Strong, and so on and so far. Aşadar, joi seara târziu, terminase sticla de gin şi coborâse până în magazinul din colţul blocului, de unde îşi făcuse plinul cu câte două cutii de Stella Artois, Staropramen Nefiltrată, Stejar Strong şi 2 sticluţe de Leffe Brun. Fix la 00:00 în dimineaţa de vineri, începuse. La 05:43 teminase. Uşoară plutire urmată de extinsă'nvârtire mixată cu o vagă decompresie ideatică. Se culcase până la 08:00 şi somnul fusese intens, limpede, fără vise. Până la 16:00 avusese diverse fleacuri, erandeli, chiţibuşării de rezolvat şi culminat, apoi, continuase într-un alt punct din oraş cu 6 Ciuc la draft, până în jur de 19:30, când schimbase crâşma şi trecuse la Timişoreana. După  alte 5 ore şi 6 sticle, într-o anumită măsură nesigur, încă aştepta o modificare a densităţii percepţionale care părea şi nu părea că survine, chiar dacă fluidizarea constantă a propriei facilizări verbal-senzoriale îi parea indiscutabilă. După un nou intermezzo de maximum 30 minute, continuase cu acelaşi produs lichid alte 3 ore. Poate alte 6 sticle, poate doar 4, poate mai multe. Repente pendeat, alterationis eius perceptionibus accendebatur et illuminaret! Brusc, continutatea plutirii-rotative era aşa cum trebuia, rotunjimea'necată  a verbiozităţii tindea spre muţenie, alienarea faţă de limitele spaţiale devenea tot mai intim-apreciată. Apoi, a sosit momentul. În timp ce râdea qvasi-amical către oarecum cunoscuţii bipezi prezenţi în imediata sa proximitate, râdea astfel mai ales ca să mascheze cum râdea deplin pregătit pentru ceea ce îi era tot mai clar drept începutul unui decolaj senzorial eliberat de povara sinelui, Râdea în timp ce gândea râdea, râdea şi părăsea incinta. Şi asta îl făcea să râdă şi mai relaxat, şi mai mărunt, aproape mut dar continuu. Nu-şi simţea corpul de la brâu în jos în timp ce păşea săltăreţ-împiedicat, nu putea percepe care erau limitele spaţiale ale păşirii sale, nu înţelegea volumetria propriei poziţionări în tridimensional, doar observa, tot mai neclar, tot mai depărtat de sine, precipitarea tot mai haotică a deplasării sale, viteza aparent uluitoare cu are treceau pe lângă el străduţele laterale. Şi cel mai şocant, coerenţa catastrofală cu care tot ceea ce era dinaintea privirii sale, se prăbuşea inexorabil, cu viteza întunericului sub-luminic, spre o linie a orizontului care deja se îngustase până la invizibil. Tot mai des, mecanismul clipitului îşi transfera succesionalul factual spre inversarea cuplului ochi privire - ochi închis. Deja ştia sigur că în mai puţin de două minute i se va rupe filmul şi se va prăbuşi. Nu-l deranja deloc, îl chiar amuza, ceva însă îi spunea că ar trebui să renunţe la mijlocul şoselei. A zărit cu coada ochiului, undeva spre mijlocul uneia dintre acele străzi laterale care treceau cu o viteză enormă pe lângă el, botul rotunjit al unui camion, care lui, îi juca în percepţia logică, drept albastru, verde, roşu, mov, negru şi iar verde. Un gând micuţ de pretutindeni îi spuse foarte exact că era un camion de intervenţie RATB, probabil un KrAZ 255B cu remorcă fixă prelatată. O bună şansă nu merită pierdută îşi spuse. Viră foarte strâns, tăie în diagonală şoseaua spre intrarea pe strada laterală, se izbi cu umârul stâng în stâlpul de iluminat stradal, reculă trei paşi împleticiţi înapoi, refăcu traseul, trecu razant pe lângă stâlp, se agăţă în trecere de el cu palma stângă şi se propulsă instinctiv spre camion, vectorul-diagonal al noii direcţii forţându-i corpul într-o buclă de mişcare auto-suficientă atât de rapidă încât picioarele îi alergară singure, la viteză maximă,  până când coşul pieptului i se opri dur în bara de protecţie a camionului. În acea secundă dinainte ca tot corpul să-i fie basculat în aer spre înapoi, izbucni într-un hohot de râs dement, grăbit, aproape extatic şi continuă să râdă şi în timp ce plutea, până când spinarea i se izbi duduitor de caldarâm. Zgomotul izbiturii şi vibraţia resimţită'n interiorul corpului în jurul organelor interne, i se părură asurzitoare şi fără sfârşit. În mod straniu, craniul nu urmase restul corpului, datorită gâtului încovoiat de nevoia de a vedea cum pluteşte'n spaţiu restul corpului. Şi cu toate astea, sau poate tocmai din cauza asta, în clipa'n care se ridică'n tremurând în picioare, ameţeala din cap şi din jurul capului reveni exact acolo unde rămăsese înainte de izbitură. Se trezi iar în genunchi şi apoi pe spate, chiar în faţa uneia din roţile masive ale camionului. Dar nici măcar această mişcare nu fu finală, ci, fără să aibe timp să fie uluit, simţi cum corpul lui zvâcneşte de la sine înapoi la verticală, deopotrivă elastic şi rigid, ca şi cum, odată eliperat corpul din mişcarea precedentă, el însuşi ar fi fost pe de-a'ntregul, doar un penis biped deplin erect care în loc de abdomen zvâcneşte direct spre cer, în cazul de faţă la verticală, în picioare. Uită să mai râdă, îngândurat se prinse cu palmele de trupul camionului, ocoli încet până ajunse pe laterala acestuia, continuă până ajunse în dreptul primei roţi din spate - nu ştia dacă pe dreapta sau stânga remorcii - se agăţă de suportul roţii de rezervă şi se odihni. După, ceea ce restul de instinct temporal îi spunea că fusese, cel puţin un sfert de oră, începu puţin câte puţin să se caţere. Într-un târziu, ajunse cu un genunchi, cu un cot şi cu bărbia, pe prelata care acoperea arcadele metalice ale remorcii. Spre fericirea sa, reuşi să se-aşeze pe-o parte pe marginea dintre orizontala şi verticala prelatei-acoperiş. Umărul şi şoldul său pendulară nesigur când spre cădere când spre aterizaj, 2 metri juma mai jos.  Cu un ultim efort se rostogoli în diagonală spre interiorul suprafeţei de prelată, chiar în semi-căuşul dintre două suporturi-arcade, ca-ntr-un hamac perfect în care spatele şi gleznele's mai sus decât mijlocul. Era atât de fericit şi'ncântat de sine încât nici măcar n-a remarcat în ce stare a adormit: cu braţul drept strivit între propria spinare şi una dintre solidele arcade metalice. Când s-a trezit, încă beat, cumplit de ameţit, năruit de greaţă, habar n-avea cât dormise. Era încă beznă spartă de lumini electrice. Era linişte tăcută sau tăcere liniştită. Apoi a îngheţat: ceva nu era de loc în regulă. Altceva decât faptul că simţea că levita. Altceva decât faptul că habar n-avea unde era. Ba chiar şi altceva decât faptul uimitor că nu ştia cine era.  Altceva. Altceva mult mai grav. Deodată a auzit o voce isterică urlând: BRAAŢU BĂĂ! BRAAŢU MEEEU! MI-AM PIERDUT BRAAAŢUUU BĂĂĂ!!! Se gândi un pic ... nu ştia cine-i celălalt, de ce urla, cum putea să-şi fi pierdut un braţ şi unde anume. Dar erau prea multe întrebări pentru cât de rău se simţea. Aşa că-şi adună bruma de claritate existentă fragmentar în jurul propriului cap şi-l întrebă încă mirat pe celălalt: Unde?!? Răspunsul fu şi mai isteric, aproape animalic, absolut terifiat: NUUUUO ŞTIIIIIIIU!!! Respiră adânc, aşteptă, aşteptă ... cumva ferestrele se aliniară, bezna din creieri deveni uşor permeabilă şi reuşi să vadă, să înţeleagă: celălalt era TOT EL. Groaza era a sa pentru că braţul nu mai era al său. Nu mai era Deloc! Acum ştia clar: braţul drept îi dispăruse cu totul! Nu-l mai avea! Înainte de a lăsa teroarea resimţită să-i deschidă larg baierile vezicii, acea parte minusculă din el care încă veghea şi înregistra coerent îi spuse răspicat: Ai adormit cu mâna sub tine şi ţi-a amorţit de tot. Dar partea care veghea era infimă, mult-mult prea mică. Tot restul gândirii sale îi zbiera că braţul de sub el, braţul cumva simţit sub mijlocul spinării, era deja vânăt, umflat, sugrumat, gata să pocnească precum un dovleac de la ţară supra-copt! Zvâcni brutal spre exterior, gata să se prăbuşească de pe prelată 2 metri şi'n jos, se stabiliză pe-o parte, pe umărul stâng. Duse anevoios mâna stângă spre centrul spatelui şi dădu de antebraţul celeilalte mâini, moale, inutil şi insensibil. Reflectă o secundă, două, un minut, două, apoi decise că există o singură metodă funcţională în a readuce o brumă de simţire în braţul drept, o singură acţiune în urma căreia acesta să redevină funcţional, îndeajuns încât să şi-l extragă de sub corp. Îşi readuse braţul stâng întrucâtva sub corpul care adăsta pe-o parte ca un caşalot eşuat, mişcă atent palma, căută, găsi, luă. Răsuci înapoi braţul stâng astfel încât să ajungă să-l reîntâlnească pe cel drept şi cu un singur deget începu să se pipăie pe toată lungimea antebraţului absolut amorţit. Trase cu vârful degetului de marginea mânecii gecii grele, agăţă bine, trase puternic, rupse nasturele mânecii cămăşi, apoi începu să ridice spre cotul rece deopotrivă geaca, puloverul şi cămaşa. După ce reuşi să le tragă pe toate trei peste cot înţelese că mai mult de-atât nu putea să le ridice. Deja fusese cât p-aci să o scape de două ori şi stătea într-o poziţie foarte nesigură - în umărul stâng şi cele două tălpi împinse-n cele două arcade metalice de sub lungimea prelatei care acoperea camionul de la cabină până în spate de tot. Dacă nu reuşea să-şi simtă antebraţul drept, să-şi mişte cotul a desdoire şi trecere înapoi, pe sub spate, în poziţia normală, pe lângă corp, totul se drucea dracu'! Deja începea să se lumineze de ziuă. Ţinând braţul stâng contorsionat pe sub trunchi, astfel încât să ajungă cât mai aproae de cotul drept, aprinse bricheta para-vânt. Se-ntrebă neliniştit dacă avea destul gaz în ea. Fâşâitul acesteia se auzea totuşi puternic în liniştea dimineţii. Atunci de ce încă nu simţea nimic în braţul drept, nimic pe antebraţul stâng!?! Ba da: simţea ceva. Dar nu acolo. Simţea un miros ciudat, tot mai intens, dulceag, un miros de carne prăjită. Şi imediat veni şi oribila senzaţie de arsură care-l izbi până-n stomac. Urlă fericit în timp ce corpul i se zvârcoli într-o complexă mişcare-zvâcnire-răsucire, încovrigare-înţepenire-destindere instantanee. Simţi cu corpul lui se ridică, pluteşte deasupra prelatei şi glisează prin aer undeva în lateral. Încă în aer, în timp ce se prăvălea, avu timp să simtă începutul senzaţiei de eructaj incontrolabil, apoi crucea spetelor, şalele şi fundul i se izbiră bubuitor de sol, din gură îi explodă un jet arcuit de vomă, apucă să facă jumătate de cerc până ajunse pe burtă şi se făcu întuneric în el şi-n jurul lui. După un timp simţi că respiră, totul era un tot al durerii splinei, plămânilor, muşchilor şi oaselor, dar toate astea nu făceau cât durerea-arsură de pe antebraţul drept. Lent, foarte lent, se ridică de pe burtă pe braţul stâng, împinse din brânci într-un cot şi-şi aduse picioarele sub stomac, plie chişiţele picioarelor şi ajunse-n genunghi, încet, încet, hai, hai, aşa, se propti în gravitaţie şi deodată, se trezi în picioare. Păşi uşor pe lângă camion, spre un înapoi care deveni un înainte, câţiva paşi, alţii câţiva, ajunse sub un felinar sau ce pizda mă-sii era, simţi iar mirosul greu care ieşea din el, şi celălalt miros care ieşea din carnea neagră de sub cotul drept, rulă de două ori cât mai strâns mâneca pulovărului peste cea a cămăşii deasupra cotului, trase încet mâneca largă a gecii de-a lungul braţului până la încheitură, prinse atent capsele, zâmbi mirat, gâlgâi scurt a râs, ascultă cum trece primul tramvai, respiră adânc. Şi porni pe jos înspre casă, în timp ce uita să se întrebe dacă a fost o noapte interesantă. ] 


Iroquois Indian Head Beer (1911) 
Iroquois Brewery Company (Pre-Prohibition) 
Buffalo, New York, United States of America

luni, 8 februarie 2016

Rămăsese SiLiJaSt

2011 a fost un an dat în. Din păcate, am avut o vânătaie foarte frumoasă, cu vârste galben violacee, din păcate detotdefinitiv pierdută’n neamintire când căscam gura la Picolomina, îmi lovisem scurt fibula de-o bordură nouă pe-o alee veche şi am uitat să-mi scot mobilul ca s-azvârl în amintire acea piele de deasupra fibulei, mă înnebunise aroma aia care există într-un an doar când într-o seară târzie dintr-o vară târzie apare o briză uşoară, doar într-o seară în care vara devine şi e, moale şi bleg răcoroasă, de mergeam ca plutind toţi trei, eram deja ameţit aşadar când mi s-a'necat orice rămasă atenţie şi am rămas cu ochiul la un zâmbet cu gust de miere de salcâm, boia şi piper verde, era un zâmbet atât de mic încât era un zâmbet acordat cu sfârcurile mele, zâmbet absent care mi-a amintit cum o fată anorexică mi-a spus cum mă urăşte pentru că mijlocul şi şoldurile mele erau atât de mici, atât de înguste, încât ea se tăia în ele când voia să mă mângâie, dar am uitat şi de asta, am uitat de orice când am rămas cu ochiul la zâmbetul Picolominei şi am uitat mut fericit. de orice altceva. Şi am să mă mai simt nostalgic şi altădată şi trist zâmbitor şi tandru mirat şi altădată, chiar aşa cum simt că mă simt acum. Absent.


sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Miraj

e tare simplu ce se-ntâmplă, e 
sensul vid, e planul clar, nu-i 
vesel, nu e trist, e peisaj fără
copaci, doar ierburile ofilite se
zăresc la orizont, acolo-s eu şi
azi e-o zi ca foamea fără pâine,
ca-n orice alte ieri sau mâine, e 
un hiatus, ne-ntâmplare ca un dar,
e ca la dărâmarea unui ultim gard, 
masacrul de la Stalingrad, îmi e
în larynx, în plămâni, în esofag,
şi behăi, scuip şi fornăi, mormăi,
acum sunt gheaţă şi pe urmă ard,
tuşesc mirat şi nu-mi mai pasă, 
şi în absenţa mea-mi sunt vesel
sunt plictisit şi-n plictiseală hârâi,
sunt încă viu, nimic e-adevărat
şi totul nu e realitate, nu înţeleg
şi nu explic şi n-am de dat,
nu am de luat, nu vreau să 
te aud, nu vreau să mă asculţi, 
sunt mulţi şi fiecare mi-este
singur, nu-ţi sunt prezent,
nu-mi eşti absent, sunt un
miraj visat de ebenist şi-i
tare simplu ce se-ntâmplă.




vineri, 4 decembrie 2015

Slobbered Black Miscellanea

Simplul nu e ceea ce crezi - Timpul. Nu e ceea ce vezi, lumea din jur. Nu e limita subţire dintre pur şi impur. Simplul nu e clipa când simţi hău. Nu e strâmtoarea dintre bine şi rău. Nu e radiant miracol sau normal receptacul, nici aceptare în hăruire sau mirare în fericire, nici măcar credinţa păstrată mereu. Nu-i tot sau nimic, aici sau acolo, nu-i o pretutindeni sau un nicăieri, nici măcar altcând, atunci, azi sau ieri. Simplul nu e ceea ce pleacă, nici ce rămâne, ceea ce dărui sau ceea ce nărui, scrijeli sau vărui. Simplul nu cere sânge, sacrificiu, viaţă sau moarte,nu e supliciu pentru evreu, musulman sau creştin, nu-i moft sau capriciu. Simplul, nimic din toate astea nu e, e Simplul Dumnezeu perfectul simplu, sau, sunt eu.


Nu era o dramă sau un
mister, nu era ceva tragic,
ele mureau după clipa în
care soseau, după ce trăiau
doar în clipa'n care minţile
mele le gândeau, după ce
eu muream până în clipa
în care soseau şi'nviam în
clipa'n care ele mureau.
Am un cerc de versuri,
am un triunghi de versuri,
am un pătrat de versuri,
am un cub de versuri,
am o sferă de versuri,
am un spaţiu de versuri,
am un timp de versuri,
am o rază de versuri,
am un unghi de versuri,
am o latură de versuri,
am o diagonală de versuri,
am un diametru de versuri,
am un volum de versuri,
am un punct de versuri
nu le voi publica vreodată,
nu aşa cum s-a legendat
clişeul, nu doar din principiu
şi nu doar din instinct,
nu vreodată, sunt doar
mulţumit că lumea
este înţelegătoare.

duminică, 10 mai 2015

SCHLITZ TRAUM


(Panotarea poemului în care Schlitz şopteşte
un poem despre cum se simte un poem)

¤

Nu-i ca de obicei azi; deloc.
De obicei, după ce termini de
gândit, mergi să bei, mergi
şi mergi, mergi şi ajungi. Alegi
tot ce-i mai bun din ofertă, 
cum ar fi o masă, două mese,
scaune, scrumiere, de obicei
prima bere'nainte s-apuci să 
vezi sticla sau halba, asta-i 
treaba cu setea, te grăbeşte,
pe urmă da, poţi să te aşezi,
acum poţi spune c-ai ajuns.

¤

De obicei, după ce-ai ajuns,
bei. Bei alea-alea, ţi se 
mişcă buzele cantr-un fim 
mut, n-auzi, da chiar nimic,
eşti surd, bei şi bei, singur
sau singur cu alţii, grăbit, hai 
că mai e mult până departe,
3, 5, 7 beri, uite că oamenii
vorbesc, vorbesc şi nu-i auzi,
intră ş-un gin, două, ţigare,
ţigare, podeaua pare că apune,
podeaua spune clar stai pe
loc, 9, 11 beri, o fi primăvară, 
o fi ceva în aer, mai multe 
tavane întrepătrunse, brusc
auzi, auzi cum îţi crapă urechea 
de-atâta vorbă şi zumzet,
simţi cum îţi intră fumu-n 
urechi prin mii de fisuri, aia e.

¤

Ba nu! Nu-i aia. De obicei 
bei 3, 5, 7 beri şi-o iei spre
pisuar. De obicei mergi acolo
deschizi şliţul cu stânga şi
ţi-o scoţi. Apoi te pişi. Nu Nu
chiar aşa; nu doar atât. Vrei 
să ieşi şi te izbeşte evidenţa: 
urmează runda a doua. Schimbi
şi cauţi o nouă izbăvire. De
obicei schimbi degetele, mâna,
gândirea cu celelalte, ţi-o ţii 
cu stânga şi cu dreapta-n faţă
juma ridicată te sprijini de zid.

¤

De obicei. Azi e azi. Ai 
repetat tot ritualul pe-ndelete, 
minus punctul cardinal ales. 
Azi, "de obicei" ăla, s-a luat,
s-a supt, şi s-a dus dracu-n
alte-alea'n damful de clor din
budă. Azi ai scos-o şi te-ai 
sprijinit cu stânga pe peretele
din faţă, dinaite, dinspre 
frunte, cum n-ar fi de obicei.
Pişi. Pe-ndelete. Şi undeva 
e bine. Oftezi, eşti seren, 
e bine şi undeva'n faţă-lateral
lângă mâna de sprijin e clipa 
în care îngheţi. Uaai-mammă!
Înghukm!!!! Deasupra mâini,
Acolo-acolo! Acolo ... e-aceea!

¤ 

Acolo'i o muscă, aceea-i o muscă,
simţi pieptul dilatat dintr-odată,
subit eşti statuie alungată din timp.
Eşti îngheţat şi-ngheţi şi mai mult
şi tare te-ncearcă tristeţea şi nici
nu mai simţi dacă încă respiri. De
obicei ţi-o scuturi. Azi ai uitat. De
obicei chiar nu-ţi pasă cine mai eşti, 
câţi şi unde mai eşti- Dar azi se 
întâmplă. Lucruri noi. Te uiţi la 
muscă, e-un pub oarecare, o lume
lălâie, o clipă prăfoasă, un sens
depărtat oarecare, dacă-i plantată
o micro-cameră-n perete fix sub
musca lăţită?!? Dacă!!!

¤ 

E clar: ăştia te urmăresc. Şi faci
scurt cu ochiul. Preventiv. Spre
ea, dânsa, martir domnia sa. Musca 
ta. Şi ai grijă să fie doar o treime
de zâmbet- Phfuu! Tot ce voiai e
clar nesubtil - o noapte de beţie,
totu-i neclar şi clar e nimic şi 
biunivoc e o chestie mare şi tare
în lumi paralele, atunci când. Uite
musca îţi spui, storcită, ai revenit
în lumea asta, aici şi acum, suferi 
ca un câine orb şi rebegit de frig.
Apoi, stai şi te gândeşti, de mult nu 
se mai găseşte mastică pe piaţă, 
ginu' tău s-a dus dracu' - l-ai pişat,
te vei întoarce la masă - decizi.

¤ 

Umerii tăi dau de pereţi, a-ha aveau
dreptate-n clipu' ăla şi strămoşii noştri
n-aveau habar de synthpop - gândeşti
cele două deodată, seren dintr-odată,
ei sunt, au fost şi rămân cei ce ştiau 
să şi-o ţină şi scuture-ţi spui, nu cazi, 
nu cazi, nu cazi, ai căzut, te-agăţi de 
ceva, te prelingi în sus, te-aţii de 
robineţi, te speli pe mâini pe-ndelete
şi ieşi încruntat şi vivace din budă,
voiai ceva, trebuia ceva, da, ştii: te
vei întoarce la masă. Acesta-i paharul
tău, acela-i paharul lui, celălalt este
paharul celuilalt, ăstălalt e tot al tău, 
hop! ai dat cu capu' de masă, ăsta ar 
fi trebuit să fie-nceputul, de obicei nu 
te-ntrebi unde se duc rândunelele
când mor, azi e marţi.

¤ 

Burniţa rece ca o absentă nepăsare, 
Toni Schlitz umblă pe stradă 
hiperventilând încântare, 
dinafara lumii din jur, un 
poem dat dracu'n gând stă 
să-i cadă, cuvânt cu cuvânt, 
după cum urmează:




sâmbătă, 18 octombrie 2014

Deplin


"Massacre of the Innocents"
Art Gallery of Ontario
Peter Paul Rubens
1611 – 1612 

¤


Delir peristil pesimismului spart,
decupare de sine'n măcel
pestilent, nimeni de cart
în nopţi brigantine,
amoc tactil
macerându-mă lent,
decis pertinent.


Însumi mulţi deplin ne'nţeleşi, 
perverse hoarde de gânduri 
moi mă mângâie  abraziv 
pe genunchi, când tu îmi 
explici în mii de feluri, 
de ce nu pot fi 
abstinent la cei mulţi, 
nevoie de oameni.

luni, 23 iunie 2014

Xin

By Temugin Borchu


E simplu
și clar: Xin
n-a publicat, nu
publică, nu va publica
în România. Însă,
a citit, citește, va
citi, ori de câte
ori a fost, este,
va fi rugat
direct,
simplu și
clar. Xin cel
citit, recitit, recitat,
citat, e umbră smucind ploi
înlăuntrul mortului ce încă visează
o hidră absconsă – Eu Xin Euxin, schelet lichid
zidirii de cețuri și vise, e pneumă
zdrențuită a trup închegat pentru
4 caverne nesmintit volburate de
alte duhuri bolnave răvășite
a caznic, vădit înrăit,
multiplu strai de
venin, toate
hlamidele-acestea,
Haberga, Gerizu, Ravenis,
Temugin, arme arpegiale gata
de gale de tir, strict rânduite în serie
peste partea de Xin interior temător
țevilor lise, qvadricefalie armată neostoit
dezmățată’n meniri serpentine, plăceri
tubulare, spintecări trofice, tot
nimicul abraș înghiocat în
gânduri mănunchi ce țin
departe aván de firea’i
soluții unic dedicate
năprăznuirii, detonării,
dezinfectării lumii
de ruina
Xiron.




Osaka Bay

By Alexian Haberga



Blind sailors that can
Hear the sails singing in
A dry dock tonight.

Blind sailors smiling,
Last ship final shore trembling,
Just the wind above

Silent night, ghost smile,
Blind sailor under dry wind,
Old ship sailes last song.





= OM

By Gerizou Pelasgos

Viu și simplu.
Smulgeri de gânduri, izbăviri și chinuri întrupate
în stare, vorbită’ntronare în scrieri frescale,
vibraj pulsatil natural respirat, nici-o magie.

Nu. Nu-i ritm
șamanic, ori straniu concept. Nu-i artă divină canon al
visării cu ochii deschiși, nu-i magic binom, nu-i drum
de aur rupt în marmura șoaptei ce dospește în piept.
Poezia, este un Om.

Miraculos neclar i
se iau mințile și i se redau omogen re’ntrupate, el
e doar un pretext cuvintelor pene, reunite a zbor
în aripi versuri, deseori frânte. Poezia’i un Om.

Hazardul îl ia pe om și-l
coboară în sine ca’ntr-o’ncăpere’ntunecoasă unde-i
ia mințile  și i le arde, până când topite se remodelează 
i le renaște și dens-cursiv metamorfozează, o’ncăpere 
fără ferestre unde tot ce este omul devine, unde omul 
pe sine nu se schimbă ci se preschimbă în sine, o’ncăpere
în care totul e stare, și gândurile contopite-s întrețesere 
lirică prăbușită’n uitare, o’ncăpere-ntunecată, fără ieșiri, 
loc unde miraculos neclar tot ce e omul transubstanțiază
noi sensuri în noi răsăriri, oasele cuvintelor capătă fulgi 
aurii, pene albastre, noi ascuțimi și luciri, cuvintele devin 
aripi cu unghi de atac anume croit, anume menit a 
zbucniri agreste, cuvintele nu mai sunt doar atât, de 
acum, dincolo de vestigial, toate aceste și toate de 
după, sunt versuri. Apoi, Hazardul se stinge și Omul, 
din sine’n-afar’ se prelinge, de-acum tuturor deplin 
Poezie, totul e viu și miraculos neclar vorbită’ntronare
în scrieri frescale, simplu vibraj pulsatil, nici-o magie.


Poetry is Somebody not Something
Poetry is Somebody not Something