_______________________________
(Partea I - a)
Precum naşterea
franko-saliană a descălecării thuringiene săvârşite de Chlodius (Pletosul),
precum circum-alianţa anti-atilliană croită de durostorianul Flavius Aëtius
între marţialii Visigoţi, Alani şi Burgunzi şi definirea prin discurs a
flexibilităţii strategice impusă de Meroveu (Faimosul Războinic) al Câmpiilor
Catalaunice, precum asprimea propriului drum înstăruită de Childeric întâiul
laolaltă cu aurul din vibrajul albinelor sacre şi stranietatea crucii lui
Clovis, precum qvadri-segmentele dinastice ale acestei linii continue,
întruparea vieţilor poetice succesiv izvodite de Paul Vinicius are drept
sprijin şi refugiu o hirsută tandreţe a definirii insulei proprii, o insulă
rămasă mereu aceeaşi ca intimaţie spirituală a locului considerat deopotrivă
curte princiară, alcov şi turn de apărare.
Chiar dacă acest spaţiu sacru a fost
herbul mai multor puncte geografice de-a lungul anilor, pentru Paul, cel puţin
în ultimele două decade, luminişul retragerii în sine a fost unul şi acelaşi:
Muzeul Literaturii Române.
Acesta e decorul
interviului de dinaintea lansării Kemadei.
O seară cu Paul Vinicius.
Xiron: Întotdeauna-n „Groapă”, în afară de efectul de
arcadă, este un al doilea tip de ecou, unul anume, care pare că vine din zona
ce delimitează sindromul spaţiilor largi. Nu ştiu ... poate Paul Vinicius are
la rându'i o apropiere anume faţă de monada efectului de boltă, o cale
nedibuită de a spune că există o cheie de boltă a prieteniei, dar, mai mult,
poate că pentru Paul există o centrare a stării chiar dincolo de prietenie,
acolo unde clipa transcede percepţia sinelui spre refluxul versului înapoi în
urmele trecutului, în cascadele trăirii proprii. Nu pot aşadar purcede pe
şenalul interviului fără a întreba: Paul - este ăsta un loc unde ai
re-zdrumicat dumicaţii trăirilor bune şi mai puţin bune ca-ntr-un castru
personal unde decantezi relaxat ritmurile ultimilor ani?
Vinicius: Sigur că da - acesta este acel loc atât de familiar
încât uneori l-ai putea numi casă, mai cu seamă că în ultimii 15-16 ani de
zile, aş putea să zic liniştit că a însemnat un spaţiu personal în care se
intră cu ochii deschişi spre sine şi spre oamenii apropiaţi ţie. Este un loc,
acesta, de la Muzeul Literaturii, extrem de drag mie, unde mă-ntâlnesc foarte
natural cu o sumedenie de prieteni, amici, cunoştinţe, nu numai din lumea
literelor ci şi cu artişti plastici, actori, regizori – de teatru, de film –,
PR-işti, aici, unde dezbatem problemele la zi sau ale trecutului, discutăm,
combatem sau savurăm, lucrul, lucrările pe care fiecare, le-a făcut, le face
sau le are de făcut.
X: Cred că ăsta e motivul principal pentru care, cel
puţin din ce-am observat în ultimele două decenii, Muzeul înlătură clişeele de
comunicare şi smulge din om socializarea tip seceră „Bună Ziua... Bună Seara...
Servus, Mă... Hai să bem” prin aceea că, în timp, a devenit un loc al
proiecţiilor personale definite de fiecare ca'ntr-o gradare a relaxării comune.
V: Starea asta comună se petrece, fără greş, pe tot
parcursul anului; şi sigur - acum fiind vreme rea – ne-am mutat aici, la
subsol, în „Groapă”, unde se aşteaptă revenirea primăverii. Fiindcă farmecul
acestui loc, punctul unde se iscă emulaţia şi fieful cunoscătorilor, este
Grădina, Terasa, care ţine de primăvara până toamna târziu, când dă frigul,
astfel că ne-am şi mutat aici, dar, aici fiind acum, chiar deasupra capetelor
noastre se află edificiul Muzeului Naţional al Literaturii, unde şi lucrez, iar
cât e timpul frumos – biroul meu se mută în Grădina aferentă, la o bere, unde
pot să dialoghez nu numai cu prietenii, ci chiar să-mi construiesc treburile,
în sensul documentării şi al argumentaţiei, sau, de a vorbi despre persoanele,
personajele şi personalităţile cunoscute de-a lungul timpului, tot felul de
lucruri de-astea care fac parte din sfera lumii culturale, eliberate de
limitele rigide şi reaşezate în normalitate şi amical aici, unde lucrurile sunt
şi nu sunt ceea ce par, tocmai pentru că fiecare este mai flexibil.
X: Asta mă atrage foarte mult Paul, pentru că am
remarcat că în spaţiile largi, uşor sau chiar intens sterilizate social, gen
USR, UAP, Universitate sau Academie, până şi polemicile cele mai cursive au
ceva artificios în ele, nu sunt amical deschise şi deci visceral oneste atunci
când e cazul. Ca o necesară contrapondere, aici am remarcat (şi în Grădină şi
în Groapă şi sala Hemiciclu a Muzeului, la diverse lansări, vernisaje foto sau
cenacluri) că participanţii au o deschidere intuitivă vădit mai laxă, care
elimină mare parte din hibele sociale şi din clivajele discursive ce afectează
constant perinicios „Marile” instituţii culturale.
V: Da – am putea spune ca acest „Muzeu” este spaţiul unde prosperă o
efervescenţă ce pare nelalocul ei dacă stăm să ne gândim că aici găseşti multe
iţe şi dovezi despre fiinţe trecute în cealaltă lume şi te-ai aştepta mult mai
puţin să găseşti aici şi lucruri atât de vii. De pildă, la un moment dat,
lansările care aveau loc în acest spaţiu (pentru că editura noastră scotea şi
debutanţi, până să se schimbe regulamentul de funcţionare al editurii MLR),
erau măcar ca expresie – lansări uşor suprarealiste! De ce? Ca să debutezi la
Muzeul Literaturii Române, era o chestie... situaţia avea un anumit grad de umor
negru; da' uite că se putea. Nicolae Prelipceanu, îmi amintesc, mi-l amintesc
spunând: „I-auzi domne! E o chestie! Păi, să debutezi direct în Muzeul
Literaturii... E Ceva... deja, de la început, să faci parte dintr-un Muzeu!”...
___________________________________
