flasc

by Ravenis Kalikanzaros

Dudu a exersat ani mulți zâmbetul 

prietenos. Azi îl stăpânește perfect. 

Dudu nu știe că e urât cu spume. Nu 

știe că e chel și inept. Și nu știe că va 

muri. Știe c-ar vrea să fie președinte

de scară de bloc pe-o scară de bloc 

unde în  fiecare apartament se scrie

exclusiv poezie, unde toți sunt poeți.

Nu știe când-cum i s-a-ntâmplat ceva. 
Știe c-a fost frumos, pletos și un bun

elitist. Știe foarte multe lucruri simple 
și clare, știe că, și știe că, și știe. Da.
Dudu-i seren, nu-l chinuie-ndoieli, nu.
Acelea au fost alte lumi, ore și ere,

au, până când i s-a-ntâmplat ceva, i,
lui nemai-aliniindu-i-se ferestrele, el
nemai-întrebându-se cât-cum poeții.

Acum totu-i mai simplu, el Dudu, el
da. Zilnic la ora 11:30, Dudu e foarte 
fericit. Bícicleta, bícicleta, bícicleta! 

Respirație adânc regulată, sacadare

ritmată, după cum  a văzut în Turul 

Franței, rotații viguroase coatele lângă
coaste și capu-nclinat la 30 de grade
și curu ferm pe bordură și picioarele
îndoite fluid prelungite-n șosea, 
privire stăruitoare sub spâncene, 
până-n depărtare, către victoria de 
de etapă, da. Dudu Norix n-a auzit 
de Pleistocen. Dar știe c-ar putea 
fi un mare ciclist. Până să-nțeleagă 
ce-i aia trezie, Dudu așteaptă noeții.

Retro-Sparta, disculpă-ne Arta.