2011 a fost un an dat în.
Din păcate, am avut o
vânătaie foarte frumoasă,
cu vârste galben violacee,
din păcate detotdefinitiv
pierdută’n neamintire când
căscam gura la Picolomina,
îmi lovisem scurt fibula de-o
bordură nouă pe-o alee veche
şi am uitat să-mi scot mobilul
ca s-azvârl în amintire acea
piele de deasupra fibulei, mă
înnebunise aroma aia care
există într-un an doar când
într-o seară târzie dintr-o
vară târzie apare o briză
uşoară, doar într-o seară
în care vara devine şi e,
moale şi bleg răcoroasă,
de mergeam ca plutind
toţi trei, eram deja ameţit
aşadar când mi s-a'necat
orice rămasă atenţie şi
am rămas cu ochiul la
un zâmbet cu gust de
miere de salcâm, boia
şi piper verde, era un
zâmbet atât de mic
încât era un zâmbet
acordat cu sfârcurile
mele, zâmbet absent
care mi-a amintit cum
o fată anorexică mi-a
spus cum mă urăşte
pentru că mijlocul şi
şoldurile mele erau
atât de mici, atât de
înguste, încât ea se
tăia în ele când voia
să mă mângâie, dar
am uitat şi de asta,
am uitat de orice
când am rămas cu
ochiul la zâmbetul
Picolominei şi am
uitat mut fericit.
de orice altceva.
Şi am să mă mai
simt nostalgic şi
altădată şi trist
zâmbitor şi tandru
mirat şi altădată,
chiar aşa cum
simt că mă
simt acum.
Absent.
Photo © Livia Stefan via Sylvie Jardinier
