Ş

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤
Gin, Xin
şi Temudjin
ca o dispută:
¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤
Şi? Şi. Cu litera 
şî. Zi! Ş. Şi Şmil 
ţine jungheru'ntr-un 
măiastru balans, Şmil 
şade, şerpeşte priveşte
puroiul cu viermi, ştimuie
vorbe, şopteşte spre sine
ca o scărpinare în cap
"În paşti pă mă-sa!" Şmil
ştie să lupte cu junghiul,
cu brânca, cu obrinteala,
parte'n parte, dar nu acum.
"Arde Şmil! Arde! ARDE!"
Arde şmil, arde'n adânc tot
ce se poate şi chiar şi mai
mult, întregul devine parte
din parte, arde, şi'l trec fiori
pe Şmil şi pe Ştefan sudori
şi tot rage leul acela pitic la
făptură şi mare'n fapte, leul
bătrân ce apune urlând şi
se'n-adoarme în şoapte:
ardeşmiltotmaidegrab!
Şi Şmil pânge şi râde
nebun, nu-i pasă că
acum moldova va
fi un trup fără cap
el doar arde. Şi?
Şi delavrancea
se numea albu.
¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Hypnoapneea

¤

Shmuel urăşte evrei. Nu. Greşit.

Nu are cum urî părţi ale evreimii.

Shmuel urăşte goimi de fapt.

De fapt ... asta e ceva dificil

de făcut. Trebuie să ştii cum

se face, cât de intens şi în 

câte feluri se pot urî goimii.

Shmuel, de aceea, trebuie să 

afle aşa cum trebuie, ce e de

aflat, să ştie clar, ce e de ştiut,

iar el, oricât ar fi de ambalat,

e novice în treaba asta cu urâtul.

Va să zică s-a înscris la şcoală, 

ca să poată începe cu începutul.

Şcoala'i pe undeva pe strada

Eliezer Kashani ş'acolo plouă

mereu, exact deasupre zonei

unde e şcoala,  nici în pauze

nu se iese, căci, la bun să ieşi 

din sala de curs dacă tot te-ar 

ploua cu mirări deconcertante.

Desigur, acesta'i un fals poem

despre Shmuel, este de fapt 

felul în care el îşi îmaginează

că se va scrie despre el, felul

în care e aproape sigur că ar

urma să-l descrie posteritatea.

Altul este adevăratul poem.

Shmuel urăşte evrei. Nu. Greşit.

Shmuel urăşte goimi de fapt. De

fapt, asta ar dori el să facă. Ştie

că-i neştiutor şi tocmai de aceea

s-a înscris la un curs foarte greu,

cum să-i urăşti eficient pe goimi.

Desigur, Shmuel este foarte dotat.

De fapt, nu prea. Dar, acum un an,

un unchi ultraortodox i-a spus că 

nu-s multe lucruri mai demne, mai

frumoase şi îmbătătoare pentru un 

adevărat evreu.  Să urăşti e o artă.

Un mod de a trăi, o datorie care

nu iartă. Desigur - asta nu e tot.

Shmuel trebuie să depăşească

rezultatele celorlalţi colegi de an,

ba chiar cele ale celor din anii

precedenţi. Desigur asta chiar

ar fi posibil dacă ar fi fost alţi 

ani anterior. Dar Schmuel aşa

îşi imagineză că s-a'ntâmplat.

De fapt, datoria rămâne datorie.

Desigur, chiar nu există un unchi

ultraortodox, dar, Schmuel crede

că asta trebuie să se fi'ntâmplat:

a fost încurajat să se înscrie, să

meargă la şcoală, să înveţe cum

se urăşte după o metodologie.

De fapt ar fi fost în regulă cu 

puţin mai mult ajutor de la un

anumit profesor, cel ce preda

cursul "Cum să zâmbeşti larg

în timp ce urăşti". Desigur, un

astfel de curs n-a existat, dar,

Shmuel crede că e esenţial.

De fapt, importantă pentru el

e mai ales atmosfera densă 

de efort colectiv bine făcut şi

ritmul care-l învăluie la şcoală. 

Desigur, asta ar fi ceva dacă 

ar exista o şcoală. Lui nu-i pasă,

ştie că este ceva ce va să vie.

De fapt, toate astea ar fi ceva

trist, ceva grav, dacă Shmuel

chiar ar urî goimii, dar el doar

vrea să înveţe cum se poate

face asta, el crede că este 

de datoria sa ca evreu să.

Desigur, Shmuel nici măcar 

nu este evreu. Dar, chiar şi

asta este irelevant, dacă ne

gândim că Shmuel însuşi nu

există, e doar o vedenie tristă,

o parte minoră dintr-un vis 

de Xiron, o fantomă, o umbră.

Iar asta, chiar este cel mai 

puţin important, chiar deloc,

pentru că de fapt, chiar acum,

Xiron aude în cap cum se-agită

şi-l bombăne Shmuel: "Băăăă! 

Tu când ai de  gând să mergi 

sa te culci?!?" Desigur, Da.

Nu?

¤ 

Old City Jerusalem