him

۩

" Wanderluster "

۞

ΆΝΆΒΆΣΪΣ ΞΪΡΩΝ ΜΆΪΈΎΘΩΪ ΚΆΩΣΪ

۩

Așa am spus - că îl pot numi doar Ducaci Dement.

Da - și!?! Ce-i cu asta?!? Ce vrei acum? Detalii?

Asta o să te coste! Timp. ASTA o să te coste! 

În fine; să zicem doar atât:

Că avea 88 de ani și sărea. Cu brațele ridicate a haos. Sărea. Râdea și sărea. Se agăța cu mâinile de aer și iar sărea. Mereu. 

Fără préget, fără îndoială. Ca un bezmetic. 

Bine, bine - râdea, râdea; sărea, sărea; dar ... CINE era?!?

Acum: imaginați-vă. Nu. Gândiți. Nu. Visați. Chiar NU. Trăiți. Mno. Parcă ... parcă asta da. Ar merge. Mhm. Bun. Vas'zică ... hai așa:

________________________________

- Gândiți ca și cum viii s-ar răscula de râs. Și morții de tăcere. Mda. Cași cum s-ar întâmpla vouă. De fapt, ca și cum deja s-ar fi'ntâmplat. Ca și cum deja ați fi trăit. Tot. Asta:

''Glisajele Unui Plecat''

Nu. Nu cu capul. Nu DOAR. Nu. Ci, glisajele unuia plecat des, plecat mult. Când era mic. Mai ales când era mic. Încă de când era mic. Un EL. Care, oricum și oricând, putea de fapt fi. o EA. De dragul convergenței psihiatrice, al decenței socio-psihologice și al conivenței juridice, să facem ceva. Să convenim că asta este doar o construcție. Doar un construct. O construcție lax apudo-identitară. Un construct vast ludico-temporal. Să presupunem că, spre deosebire de Eminescu, EL chiar n-a existat. Ci doar s-a întâmplat. De fiecare dată. De fiecare dată când a plecat. Nemântuit. Nebiruit. Neostoit. Neobosit. Nemâncat. Neîncetat. De neînchipuit de ars de voi și nevoi, curiozități și așteptări, urmate a'mplinire, fără préget și iertări, neînfrânat. Să-i spunem LUI, aceluia ce poate fi și EA, cum e mai simplu. Să-i spunem EU. De la'nceput pân'la sfârșit. Ș'apoi, făr'să ne închinăm, făr'să ne prea-plecăm, să ne'nălțăm făr'să ne bâlbâim, să ne ițim și să zâmbim.

Și să pornim.

_________________________

Capitolul 1

Și ce dacă. Ce dacă i s-a întâmplat și lui Lucian. Blaga, desigur. Nici EU n-a vorbit până la 4 ani. Dar, a compensat. Rea să ardă casa de 3 ori, a inundat-o de 2 ori și a pierdut drumul spre ea odată. Totul până la 4 ani. Așa, muțește și cumva deja blazat. Vocile rele și limbile de viperă spun că rânjea canibalic încă de-atunci. Că te privea ochi în ochi, calibanic, de-atunci. Că, în fine, era iute la plictis, încă de atunci, 'nainte de-a avea 4 ani. Mai târziu, voir fi scris, spus, gândit despre EU:

- Ei erau mulți. Ei erau furioși. Ei erau curioși. Ei erau dușmani. Fiecare cu toți ceilalți și cu sine. Ei erau separați dar erau Unul. Într-UNUL. Iar acest Unul era EU. Mno. Cu chiu-cu vai, dar, era. (*C'altfel ar fi crăpat de mult plm! Sau'nebunea. Nu că n-ar fi. Deja. Mno. Cum am zis. Nu eu de fapt. Ci, cum a zis EU. Deja. Demult. Deplin. Mda.) Lax poate fi orice. Lax poate fi nimic. Exact! Ați ghicit: lax poate fi mai ales nimicul! Ei și togma Daia (există, chiar există localitățile Daia și Gătaia!), nivelul de laxitate a ceea ce putea fute încă de mic EU, era izbitor. Sau, orbitor. Etc. So much Etc! Bun, deci orișicât din oricum-ul oricui, dacă blochezi 2 idei se fut ambele și fată nimic, însă, dacă blochezi 2 blocaje de idei, apare un sfert de idee. Asta: Puncte-puncte-puncte. Bine'nțeles c'ați ghicit: la fix 2 ani i s-au adus pricomigdale, nu pentru că era ziua lui, ci pentru că EU împlinise trei luni de când nu mai avea crize comițiale. Fericiți, ai lui i-au adus v'un sfert de kil. Și bine'nțeles că a mâncat doar una, și le-a ascuns pe celelalte, a așteptat a treia zi după scriptura pricomigdalei și s-a pișat pe ele și i le-a dat dulăului din cușca de la poartă și acelea a mâncat din ele, alegând din mormanul de pricomigdale câte una, lent, serios-tacticos, ca pe o cuminecătură a canidelor, aproape religios. Și încă mânca din ele și bea apă și iar mânca, seara, când tacsu lu' EU a venit dă la scârbici, a dășchis poarta și n-a'nțeles ce tot cheflăia conștiincios Rex-dulăul curții. Și l-au caftit pe EU, ductil gospodărește, tăicuța sa. Nu mult. Nu dur. Așaaa ... întru speranța ... că va învăța. Aaai mă laaași!?! Trec doo zile, EU era în grija Lalei - iar asta-i o vecină care din principiu se cam îmbăta, vin seara dă la danț voioși tacso și măsa (bag plm în cratima ta), șiii ... fix pix: Al lor EU-nărăvitu-n oops-uri, EU-micro-vițelaru, le dispăruse! Eh-aia E! Începuse și ploaia. L-au căutat din 7 seara până-n 11 noaptea, pe la vecini de curte, vecini de stradă, prin cartier (stăteau lângă Cuțitul de Argint). Și când să cheme și miliționerii, au auzit un stâlpnic scheunat. Magistrul Rex stătea în cur, în ploaie, lângă cușcă, afară-n martie ploua curat peste zăpada-mpestrițată cu noroi și zoaie ... ceva nu se lega. "-Ai dă-o dreacului dă treabă!" a pufnit o voce ofuscat-uimită. Și-n tăcerea izbită doar de strecurarea ploii, o pereche de picioare s-a oprit în dreptul unui dulău stânjenit, o pereche de urechi a ascultat câteva clipe un sforăit subțirel, Rex a ridicat o privire confuză spre genitorul cretinului, părinte de EU regăsit, subit izbit de sughițuri de râs uluit, tătic șocat care se'ncovoaie, aprinde un chibrit și privește-n cușca unde micro-țâncul rebel, cu hainele sub cap, dormea gol pușcă. Mno. Spune-ți-i EU.