sensul vid, e planul clar, nu-i
vesel, nu e trist, e peisaj fără
copaci, doar ierburile ofilite se
zăresc la orizont, acolo-s eu şi
azi e-o zi ca foamea fără pâine,
ca-n orice alte ieri sau mâine, e
un hiatus, ne-ntâmplare ca un dar,
e ca la dărâmarea unui ultim gard,
masacrul de la Stalingrad, îmi e
în larynx, în plămâni, în esofag,
şi behăi, scuip şi fornăi, mormăi,
acum sunt gheaţă şi pe urmă ard,
tuşesc mirat şi nu-mi mai pasă,
şi în absenţa mea-mi sunt vesel
sunt plictisit şi-n plictiseală hârâi,
sunt încă viu, nimic e-adevărat
şi totul nu e realitate, nu înţeleg
şi nu explic şi n-am de dat,
nu am de luat, nu vreau să
te aud, nu vreau să mă asculţi,
sunt mulţi şi fiecare mi-este
singur, nu-ţi sunt prezent,
nu-mi eşti absent, sunt un
miraj visat de ebenist şi-i
tare simplu ce se-ntâmplă.
