Xin

By Temugin Borchu

E simplu

și clar: Xin

n-a publicat, nu

publică, nu va publica

în România. Însă,

a citit, citește, va

citi, ori de câte

ori a fost, este,

va fi rugat

direct,

simplu și

clar. Xin cel

citit, recitit, recitat,

citat, e umbră smucind ploi

înlăuntrul mortului ce încă visează

o hidră absconsă – Eu Xin Euxin, schelet lichid

zidirii de cețuri și vise, e pneumă

zdrențuită a trup închegat pentru

4 caverne nesmintit volburate de

alte duhuri bolnave răvășite

a caznic, vădit înrăit,

multiplu strai de

venin, toate

hlamidele-acestea,

Haberga, Gerizu, Ravenis,

Temugin, arme arpegiale gata

de gale de tir, strict rânduite în serie

peste partea de Xin interior temător

țevilor lise, qvadricefalie armată neostoit

dezmățată’n meniri serpentine, plăceri

tubulare, spintecări trofice, tot

nimicul abraș înghiocat în

gânduri mănunchi ce țin

departe aván de firea’i

soluții unic dedicate

năprăznuirii, detonării,

dezinfectării lumii

de ruina

Xiron.

Osaka Bay

By Alexian Haberga

Blind sailors that can

Hear the sails singing in

A dry dock tonight.

Blind sailors smiling,

Last ship final shore trembling,

Just the wind above

Silent night, ghost smile,

Blind sailor under dry wind,

Old ship sailes last song.

= OM

By Gerizou Pelasgos

Viu și simplu.

Smulgeri de gânduri, izbăviri și chinuri întrupate

în stare, vorbită’ntronare în scrieri frescale,

vibraj pulsatil natural respirat, nici-o magie.

Nu. Nu-i ritm

șamanic, ori straniu concept. Nu-i artă divină canon al

visării cu ochii deschiși, nu-i magic binom, nu-i drum

de aur rupt în marmura șoaptei ce dospește în piept.

Poezia, este un Om.

Miraculos neclar i

se iau mințile și i se redau omogen re’ntrupate, el

e doar un pretext cuvintelor pene, reunite a zbor

în aripi versuri, deseori frânte. Poezia’i un Om.

Hazardul îl ia pe om și-l

coboară în sine ca’ntr-o’ncăpere’ntunecoasă unde-i

ia mințile  și i le arde, până când topite se remodelează 

i le renaște și dens-cursiv metamorfozează, o’ncăpere 

fără ferestre unde tot ce este omul devine, unde omul 

pe sine nu se schimbă ci se preschimbă în sine, o’ncăpere

în care totul e stare, și gândurile contopite-s întrețesere 

lirică prăbușită’n uitare, o’ncăpere-ntunecată, fără ieșiri, 

loc unde miraculos neclar tot ce e omul transubstanțiază

noi sensuri în noi răsăriri, oasele cuvintelor capătă fulgi 

aurii, pene albastre, noi ascuțimi și luciri, cuvintele devin 

aripi cu unghi de atac anume croit, anume menit a 

zbucniri agreste, cuvintele nu mai sunt doar atât, de 

acum, dincolo de vestigial, toate aceste și toate de 

după, sunt versuri. Apoi, Hazardul se stinge și Omul, 

din sine’n-afar’ se prelinge, de-acum tuturor deplin 

Poezie, totul e viu și miraculos neclar vorbită’ntronare

în scrieri frescale, simplu vibraj pulsatil, nici-o magie.

Poetry is Somebody not Something