Cuvântul. Cuvântul e ceea ce desparte Omul de Animal. Cuvântul e Adevăr sau Minciună. Cuvântul aduce speranţă sau disperare, bucurie sau tristeţe, iubire sau ură. Cuvântul e o trestie. Câmpii de trestii, vălurite de vântul gândurilor ce bântuie ori mântuie Omul. Cuvântul singur nu aduce înfrângere sau victorie în relaţia cu alt om, alţi oameni. Cuvântul singur farmecă şi aduce amăgirea dar nu convinge definitiv. Cuvântul singur sperie şi aduce îndoiala dar nu năruie definitiv. Cuvântul singur iscă dar nu alimentează visul de-o clipă, izvodeşte dar nu înalţă durabil. Cuvântul singur nu este, nu este îndeajuns. Căci viaţa cuvântului seacă iute şi tulpina sa se usucă grabnic şi mireasma sa se împrăştie dincolo de puterea vântului. Cuvântul poate fi un început izvoditor doar udat la rădăcina misterelor sale. Doar aşa poate cuvântul unuia, unora dobândi sacrosantă strălucire şi sacerdoţială nevremelnicie în spiritul altuia, altora. Cuvântul trebuie cu migală şi fără preget întremat. Cu netrecătoarea apă vie a sângelui şi sângerării. Cu netemătoarea miere a sacrificiului şi sacrificării. Cu tangibilitatea zguduitoare a morţii şi muririi pentru Idee. Căci dacă e dincolo de orice îndoială că nu există Victorie Finală, tot atât de neîndoielnic este că nu există Victorie Reală doar cu uzul cuvintelor. Nu, nu există Victorie a Omului contra Omului fără sânge sau/şi moarte. Sacrificiu. Fie a celor împotriva cărora care porneşte lupta pentru o idee, fie ale celor care pornesc lupta pentru o idee. Dar, cu sânge. Numai cu sânge. Apoi, numai apoi, după victorie, a fost, este, va fi întotdeauna timp de lacrimi, torţe, smirnă şi tămâie, Deopotrivă pentru învingători şi înfrânţi. Oricare ar fi cei ce-au învins şi cei învinşi, oricâţi ar fi cei ce-au pierit şi cei ce-au trăit. Aşa a fost. Aşa este. Aşa va fi. Cuvântul-trestie e punct iniţial tensionat şi conţinut în sine însuşi. E Adevăr aşa cum îl vede, înţelege, gândeşte, rosteşte, Cel Ce O Face. Ideea, ideile din cuvinte, sunt, prin sensurile şi trimiterile spre factual, însăşi vigoarea primară ce declanşază vălurirea trestiilor-cuvinte. Dar, Nu Ajunge. Trebuie mai mult. Mereu. Cuvântul trebuie să atârne mai mult, altfel, vântul gândurilor îl va văluri şi vântura printre oameni şi deasupra treziei minţilor lor, până se vă împrăştia şi mistui în Nimic. Trebuie un Catalizator. Trebuie un principiu sacral deopotrivă declanşator, accelerator şi alimentator. Pentru idei, pentru făptuirea lor, pentru o ţintă, individuală sau generală, unitară sau plurală, pentru obţinerea lor, pentru existenţa lor vizibilă şi tangibilă, pentru Victorie trebuie Axul Central. Victoria a fost câştigată de-a lungul erelor, fie şi vremelnic, Doar Aşa. Sânge. Sacrificiu. Moarte. Pentru cei ce luptă, sau, pentru cei împotriva cărăra se luptă. Pentru Oricine, Oricând, Oriunde. Fără aceşti catalizatori, Cuvândul şi-ar întoarce lumina ideii în bezna propriului împrejur interior şi n-ar mai isca înluminarea întunericului dimprejurul exterior. Căci, fără Victoria înfăptuirii sale, Cuvântul nu mai poate fi lumină, Cuvântul se întoarce în bezna nimicului, Cuvântul devine bezna disperării şi întunericul blazării, Cuvântul topeşte Visul Omului în nepăsarea neputinciosului şi neputinţa nepăsătorului. Fără victorie Cuvântul te zideşte în nimicnicie. Victoria Reală cere Sânge Real, Sacrificii Reale. Căci, Victoria e Un Arbore lacom care are nevoie de sânge pentru a se ridica din ţărână. Iar fără violenţă ... oricine, oricâţi şi oricât ne-am fi dorit de-a lungul precedentelor 5 (cinci) milenii ...
NU EXISTĂ VICTORIE.
NU EXISTĂ VICTORIE.
