A While Ago

Trickster & Trickster

Tawiscara as Trickster over Ioskeha as Trickster

Tawiscara

Twin brother of Ioskeha. 

Known as 

Tawiskara,Tawiscana, Tawiskala,

Tehotennhiaron, Dark One, The Dark One

Tawiscara is an evil spirit of the North American Huron Indians. Grandson of the moon and  son of Wind-Ruler and Breath-of-Wind fought with Ioskeha his twin brother while still in their mother’s womb and she died when they were born. From then on they fought for supremacy and eventually Ioskeha prevailed, becoming the supreme god of the Iroquois while Tawiscara was banished to the underworld. 

Twinship in Native American Mythology. 

The role of twinship in Native American mythology is complex. Some pairs of twins combine heroism with the mischievous behavior of tricksters. Occasionally, twins represent opposing forces of good and evil. The Huron people of northeastern North America tell of Ioskeha and Tawiskara, twins who dueled to rule the world. The evil Tawiskara, who fought his way out of the womb, used a twig as his weapon against his brother, while Ioskeha used the horn of a stag. Ioskeha, a positive creative force, won the conflict.

The Raven Trickster

In mythology, and in the study of folklore and religion, a trickster is a god, goddess, spirit, man, woman, or anthropomorphic animal who plays tricks or otherwise disobeys normal rules and conventional behavior. The trickster deity breaks the rules of the gods or nature, sometimes maliciously (for example, Loki) but usually with ultimately positive effects (though the trickster’s initial intentions may have been either positive or negative). Often, the bending/breaking of rules takes the form of tricks (e.g. Eris) or thievery. Tricksters can be cunning or foolish or both; they are often funny even when considered sacred or performing important cultural tasks. An example of this is the sacred Iktomi, whose role is to play tricks and games and by doing so raises awareness and acts as an equalizer.

In many cultures, (as may be seen in Greek, Norse, or Slavic folktales, along with Native American/First Nations lore), the trickster and the culture hero are often combined. To illustrate: Prometheus, in Greek mythology, stole fire from the gods to give to humans. He is more of a culture hero than a trickster. In many Native American and First Nations mythologies, the coyote (Southwestern United States) or raven (Pacific Northwest, coastal British Columbia, Alaska and Russian Far East) stole fire from the gods (stars, moon, and/or sun) and are more tricksters than culture heroes. This is primarily because of other stories involving these spirits: Prometheus was a Titan, whereas the Coyote spirit and Raven spirit are usually seen as jokesters and pranksters. Examples of Tricksters in the world mythologies are given by Hansen (2001), who lists Mercurius in Roman mythology, Hermes in Greek mythology, Eshu in Yoruba mythology and Wakdjunga in Winnebago mythology as examples of the Trickster archetype. Hansen makes the observation that the Trickster is nearly always a male figure.

Frequently the Trickster figure exhibits gender and form variability, changing gender roles and even occasionally engaging in same-sex practices. Such figures appear in Native American and First Nations mythologies, where they are said to have a two-spirit nature. Loki, the Norse trickster, also exhibits gender variability, in one case even becoming pregnant. He shares the ability to change genders withOdin, the chief Norse deity who also possesses many characteristics of the Trickster. In the case of Loki‘s pregnancy, he was forced by the Gods to stop a giant from erecting a wall for them before 7 days passed; he solved the problem by transforming into a mare and drawing the giant’s magical horse away from its work. He returned some time later with a child he had given birth to—the eight-legged horse Sleipnir, who served as Odin’s steed.

In some cultures, there are dualistic myths, featuring two demiurges creating the world, or two culture heroes arranging the world — in a complementary manner. Dualistic cosmologies are present in all inhabited continents and show great diversity: they may feature culture heroes, but also demiurges (exemplifying a dualistic creation myth in the latter case), or other beings; the two heroes may compete or collaborate; they may be conceived as neutral or contrasted as good versus evil; be of the same importance or distinguished as powerful versus weak; be brothers (even twins) or be not relatives at all.

The Coyote Trickster

Also, Wisakedjak ( Wìsakedjàk in Algonquin, Wīhsakecāhkw in Cree and Wiisagejaak in Oji-cree ) is the Crane Manitou. Found in northern Algonquian mythology, similar to the trickster god Nanabozho in Ojibwaaadizookaanan (sacred stories) and Inktonme in Assiniboine myth. He is generally portrayed as being responsible for a great flood which destroyed the world originally made by the Creator, as well as the one who created the current world with magic, either on his own or with powers given to him by the Creator for that specific purpose. His name is subject to many variant spellings, including Wisagatcak, Wissaketchak, Weesack-kachack, Wis-kay-tchach,Woesack-ootchacht, and undoubtedly others. It was some times anglicized as Whiskey Jack, which became an alternate name for the Gray Jay.

el vudú de anais (martín broussalis)

Old Inner Absence

Im not

Here. Anymore

versus No More, inside never

happened friends, drinking with

me, after my death moment,

in all decency did initiated

a warm and rainy diversion

universe, with personal laws

and temporal straws, lived,

just by me, and only then,

when I felt simple as a

laundry electrical rithm,

that Im dying, faster

than life - my fifth job pimp,

ever fucked me. Blur.

253 multiple of an eye-ball,
not at all sincretical, painting
my wall. Extatic emptiness
blooming my days, useless
fertility striping my nights.
Nowhere land of titless
fairies mutilated by their
flight magic through silicon
implants, vastly payed by
my sleepless dreams, against
each and every window of
stubborn reality I’ll crush
with my pink spit
aqualudical macerated
thoughts, this Saturday.

Menestrelianism Merovingian

_______________________________

(Partea I - a) 

Precum naşterea franko-saliană a descălecării thuringiene săvârşite de Chlodius (Pletosul), precum circum-alianţa anti-atilliană croită de durostorianul Flavius Aëtius între marţialii Visigoţi, Alani şi Burgunzi şi definirea prin discurs a flexibilităţii strategice impusă de Meroveu (Faimosul Războinic) al Câmpiilor Catalaunice, precum asprimea propriului drum înstăruită de Childeric întâiul laolaltă cu aurul din vibrajul albinelor sacre şi stranietatea crucii lui Clovis, precum qvadri-segmentele dinastice ale acestei linii continue, întruparea vieţilor poetice succesiv izvodite de Paul Vinicius are drept sprijin şi refugiu o hirsută tandreţe a definirii insulei proprii, o insulă rămasă mereu aceeaşi ca intimaţie spirituală a locului considerat deopotrivă curte princiară, alcov şi turn de apărare. 

Chiar dacă acest spaţiu sacru a fost herbul mai multor puncte geografice de-a lungul anilor, pentru Paul, cel puţin în ultimele două decade, luminişul retragerii în sine a fost unul şi acelaşi: Muzeul Literaturii Române. 

Acesta e decorul interviului de dinaintea lansării Kemadei.

O seară cu Paul Vinicius. 

Xiron: Întotdeauna-n „Groapă”, în afară de efectul de arcadă, este un al doilea tip de ecou, unul anume, care pare că vine din zona ce delimitează sindromul spaţiilor largi. Nu ştiu ... poate Paul Vinicius are la rându'i o apropiere anume faţă de monada efectului de boltă, o cale nedibuită de a spune că există o cheie de boltă a prieteniei, dar, mai mult, poate că pentru Paul există o centrare a stării chiar dincolo de prietenie, acolo unde clipa transcede percepţia sinelui spre refluxul versului înapoi în urmele trecutului, în cascadele trăirii proprii. Nu pot aşadar purcede pe şenalul interviului fără a întreba: Paul - este ăsta un loc unde ai re-zdrumicat dumicaţii trăirilor bune şi mai puţin bune ca-ntr-un castru personal unde decantezi relaxat ritmurile ultimilor ani? 

Vinicius: Sigur că da - acesta este acel loc atât de familiar încât uneori l-ai putea numi casă, mai cu seamă că în ultimii 15-16 ani de zile, aş putea să zic liniştit că a însemnat un spaţiu personal în care se intră cu ochii deschişi spre sine şi spre oamenii apropiaţi ţie. Este un loc, acesta, de la Muzeul Literaturii, extrem de drag mie, unde mă-ntâlnesc foarte natural cu o sumedenie de prieteni, amici, cunoştinţe, nu numai din lumea literelor ci şi cu artişti plastici, actori, regizori – de teatru, de film –, PR-işti, aici, unde dezbatem problemele la zi sau ale trecutului, discutăm, combatem sau savurăm, lucrul, lucrările pe care fiecare, le-a făcut, le face sau le are de făcut. 

X: Cred că ăsta e motivul principal pentru care, cel puţin din ce-am observat în ultimele două decenii, Muzeul înlătură clişeele de comunicare şi smulge din om socializarea tip seceră „Bună Ziua... Bună Seara... Servus, Mă... Hai să bem” prin aceea că, în timp, a devenit un loc al proiecţiilor personale definite de fiecare ca'ntr-o gradare a relaxării comune. 

V: Starea asta comună se petrece, fără greş, pe tot parcursul anului; şi sigur - acum fiind vreme rea – ne-am mutat aici, la subsol, în „Groapă”, unde se aşteaptă revenirea primăverii. Fiindcă farmecul acestui loc, punctul unde se iscă emulaţia şi fieful cunoscătorilor, este Grădina, Terasa, care ţine de primăvara până toamna târziu, când dă frigul, astfel că ne-am şi mutat aici, dar, aici fiind acum, chiar deasupra capetelor noastre se află edificiul Muzeului Naţional al Literaturii, unde şi lucrez, iar cât e timpul frumos – biroul meu se mută în Grădina aferentă, la o bere, unde pot să dialoghez nu numai cu prietenii, ci chiar să-mi construiesc treburile, în sensul documentării şi al argumentaţiei, sau, de a vorbi despre persoanele, personajele şi personalităţile cunoscute de-a lungul timpului, tot felul de lucruri de-astea care fac parte din sfera lumii culturale, eliberate de limitele rigide şi reaşezate în normalitate şi amical aici, unde lucrurile sunt şi nu sunt ceea ce par, tocmai pentru că fiecare este mai flexibil. 

X: Asta mă atrage foarte mult Paul, pentru că am remarcat că în spaţiile largi, uşor sau chiar intens sterilizate social, gen USR, UAP, Universitate sau Academie, până şi polemicile cele mai cursive au ceva artificios în ele, nu sunt amical deschise şi deci visceral oneste atunci când e cazul. Ca o necesară contrapondere, aici am remarcat (şi în Grădină şi în Groapă şi sala Hemiciclu a Muzeului, la diverse lansări, vernisaje foto sau cenacluri) că participanţii au o deschidere intuitivă vădit mai laxă, care elimină mare parte din hibele sociale şi din clivajele discursive ce afectează constant perinicios „Marile” instituţii culturale. 

V: Da – am putea spune ca acest „Muzeu” este spaţiul unde prosperă o efervescenţă ce pare nelalocul ei dacă stăm să ne gândim că aici găseşti multe iţe şi dovezi despre fiinţe trecute în cealaltă lume şi te-ai aştepta mult mai puţin să găseşti aici şi lucruri atât de vii. De pildă, la un moment dat, lansările care aveau loc în acest spaţiu (pentru că editura noastră scotea şi debutanţi, până să se schimbe regulamentul de funcţionare al editurii MLR), erau măcar ca expresie – lansări uşor suprarealiste! De ce? Ca să debutezi la Muzeul Literaturii Române, era o chestie... situaţia avea un anumit grad de umor negru; da' uite că se putea. Nicolae Prelipceanu, îmi amintesc, mi-l amintesc spunând: „I-auzi domne! E o chestie! Păi, să debutezi direct în Muzeul Literaturii... E Ceva... deja, de la început, să faci parte dintr-un Muzeu!”... 

___________________________________

Zimţii Brocardului Burgund

Despre Ciriviş, Orfanu, Tonegaru

şi

Zimţii Brocardului Burgund

Descopăr că, deşi nu-mi sunt indiferente reacţiile secundare produse de  excesul de melatonină, rozerem, triazolam şi zonalon, ceea ce mă amuză teribil sunt virajele hypno-vizuale adiacente, calate pe ritmul cotangent şi definirea detaliată a câte unui concept noţional, gen expresional, segment temporal, episod existenţial sau personaj transcultural, puncte de interes subconştient ce emerg din reaşezarea ideilor mele conform unor nişelor mentale post-medicamentoase. Ultimele 3 săptămâni de astfel de glisaje anabasiace, deşi începute ca o mixtură între simpla descindere metatextuală şi apetitul curiozităţii comprativiste, mi-au produs imersia în ceţurile unui neaşteptat nou teritoriu:

Hypocratismul Poetic la Paul Vinicius.

De Ce şi De Unde apare consistenţa curiozităţii faţă de

Imageria Melpomeneică Viniciană?

Când şi Cum apare ambivalenţa atenţiei faţă de

Imagologia Eratoneică Paulinică?

Am încercat devoalarea dinspre miezul spre coaja noului fruct dar asta mi-a produs noi seturi de întrebări ce minau flexibil răspunsurile aflate anterior pe caz. Şi fiecare nou răspuns, fiecare nouă ipoteză, fiecare nou dubiu ce apăreau la fiecare dintre aceste noi  întrebări, developau noi puncte de acces în volumetria densă a ţesăturii Paul Vinicius, o ţesătură grea în care fiecare fir multi-color al vieţii sale şi fiecare nod multi-sens al poeziei sale se reunsc în pintenii, zimţii ce dau strălucire texturii unui brocard lucind atipic printre valurile de mătăsuri poetice fâlfâind gureş în ultimii 25 de ani.

Paul Vinicius – foto Mihai Barbu

Reiau neclar, necronologic, nestatutar, de-a valma, din 3 în 3, de ici, de colo, ritmuri-etape, versuri-abside şi otrăvuri-strigăt, citesc  poeme din penumbrele timpului – „Eclipsa”, „Liniştea de dinaintea liniştei”, „Studiu de bărbat”, „Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate”, reintru în unduirea tricefală din „kemada” … nu – nu e suficient, pare că mai rămâne ceva indecelabil, ceva avându-şi rădăcina în fluctuaţiile vieţii Vinicius - acolo unde Prezentul care este Viitorul Trecutului are altă măsură decât Prezentul care este Trecutul Viitorului. Mă văd nevoit a mă sprijini pe un anume moment într-un spaţiu anume:

1980 - Bulevardul Dacia Nr. 12, Muzeul Naţional al Literaturii Române

Trupa hirsută a MNLR-ului şi colaboratorii epocii croiau de zor un volum-garderobă plin de straiele intime ale greilor culturii române, un cumulatio-sensii contopind scrinurile ce trebuiau să conţină nu hlamide şi herburi ci şosete şi izmene celebre.

În primăvara anului de început a acelei noi decade, un an în care Marin Călăraşu şi Hristea Stănescu Jr. erau toropiţi de lentoarea tribulaţiilor propriilor toamne, la Muzeul literaturii  se afla în pregătire „ … un amplu volum conţinând corespondenţa dintre Lucian Blaga, Tudor Vianu, Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Oscar Walter Cisek, Francisc Şirato şi  Nicolae Tonitza ... ” (Al. Oprea - Muzeului Literaturii Române).

Şi deşi juvenalia mi-ar fi fost îndeajuns motiv pentru largi, aerisite spaţii cortexiale, ideofagia care-mi dilata necontenit sfera acumulărilor literare mă obligase a citi cam tot ceea ce fusese publicat din cei sus amintiţi până atunci.

Dincolo de amplitudini şi volute, magniminii şi sacerdoţial, nu asta era ceea ce mă excita, scrierile acestora şi a celor ca ei le căutam, le abordam, le acceptam ca necesare componente mângâietoare ale bagajului general – gresaje pentru instrumentele „belleze con l'utile senza gli utili” –  vaste interludii savurate când şi când  fără a le considera demne de interesul obsesiv iscat de ceilalţi - creatorii fracturaţi, mânuitorii obscuri ai blestemelor mântuitoare – zeii crestători ce-mi atrăseseră atenţia mult mai devreme:

- Onor Dom’ Jude Ionescu Ciriviş - Demetru Demetriade Demetrescu-Buzău „umbra omului sugând urmuzian prin pâlnie frunza sexuală a eliberării fuchsiene”; ori, Ava Dimi Stelaru - cel ce a cauzat *o scurtă explicaţie scrisă cu obidă*: "Timidul poet Petrescu, zis Orfanu, zis Stelaru, a făcut să se lanseze zvonul morţii sale prin bere rece. Până să se verifice autenticitatea faptelor, i se făcuseră onorurile funerare, cu muzică şi panegirice” (Universul Literar – 22 iunie 1940)" şi mai ales non-cauzalitatea din echilibrul frugal al acestora -  Constant ‘Tică’ Tonegaru - cel care ‘nainte de a citi versuri i-a zvârlit lui Lovinescu pe masa-i de prezident al cenaclului neşte urechi mumificate de negrii aduse de tătâne-su din Africa.

Ei bine … Cam de pe-acolo trebuie că-mi vin deopotrivă aprecierea instinctuală de după descoperirea non-abjurantului Paul Vinicius cel reunind qvasi-divergent patriotism-eratic, imprecativ-exotic şi fragilitate-erotică într-un filon cursiv subteran, de-acolo mi se revendică aprehensiunea atavică faţă de un singular retro-lirism decantat prin lubov sanguinar post-faptic neo-paulinic; şi sigur tot dinspre-acolo şi nevoia excizantă de a a efectua o cezariană literaturii în vederea identificării ludicului tragic atât de aparte marcată de apostila viniciană într-un moto din manuscrisul ’kemada’:

„situaţia e tragică, dar absolut neserioasă„

un al treilea text anonim

(de astă dată

împroprietărit cu titlu:

albă-ca-zăpada şi sucul gastric)

care l-a erotizat într-o asemenea măsură

pe p.v.

încât acesta

nu va cunoaşte

toată viaţa lui

de filatelist

majuscula

savarino

de azi înainte

voi fi cuminte

ca un efeb

nu tu piper

şi –

mai salcâm

sare

să nu mă mai doare

membrul cel drept

Nu, n-am să reiterez rostul italicelor peste ultimul vers,

nici bolduirea legendei.

Dar … pot de-sublimina cheratina care înfaşă sensul …

 

într-o zi

neuronii mei s-au strâns împrejurul întâmplării.

este o înaltă faptă de arme –

s-a grăbit să se răstească unul

răguşit

precum un bomfaier la vreme de toamnă

holbându-se agresiv

aiurea –

a decretat un altul –

nu-i decât un biet peisaj

un biet peisaj

după natură

un al şaptelea s-a tot scărpinat

plictisit

în cap

după care

s-a reîntors degrabă

sub şapcă

întrucât începuse să plouă

în tot timpul ăsta

celulele trupului meu

se stingeau

una câte una

sau chiar mai multe

deodată

asemenea unui oraş care dispare

cu viteză

lăsând doar mirosul de ploaie.

 (Din volumul kemada, editura Tracus Arte, 2012)

De pildă, sunt cu totul de acord despre calitatea terapeutică a textelor non-anonime care pot shimba tragic lumea în pofida lumii netragice în acolo unde Vinicius ne spune …

mă tot gândesc să-mi iau un scurt concediu

de la viaţă

ca să citesc.

(numai analfabeţii sunt deja morţi încă de la naştere

şi morţi rămân chiar şi după ce dau în primire).

cărţile -

ah

teancurile de cărţi

din cămăruţa mea mai mereu înstelată

ţinând loc de pereţi

ţinând loc de nopţi

ţinând loc de viaţă.

numai agramaţii dorm fericiţi

visând bulevarde întregi de coji de seminţe

şi nici un ghemotoc

de cornet.

Sau …

Oboseală numai

 din mine
 numai oboseala
 mai poate fi clonată.

 numai ea mişcă
 se hlizeşte
 face tumbe
 dă cu pumnu-n masă.

 numai după ea s-ar mai putea face film
 numai ea plesneşte de sănătate.
 numai ea s-ar mai putea înmulţi
 cu vreo femeie
 la fel de neruşinată.

 din mine creşte un somn
 precum o cârtiţă
 ciuruită de toamnă.

 din mine creşte pământ. 

(Din volumul Liniştea de dinaintea liniştei, editura Tracus Arte, 2011)

Este cel puţin  amuzant ca una din puţinele constante logice rămase în obosita zodie a apropierii absenţei mele să fie tocmai asprimea brocardului versic vinician printre faldurile căruia să pot vedea normalitatea ca o linie de legătură întregustul cenuşii vezuviene şi eleganţa proporţiilor vitruviene.

Atunci când foamea de nisip ce durează umede diorame viniciene nu-mi va mai răscroi dahoii din fiecare poem-veste şi daimonul din fiece titlu-poem, am să mă încumet să aflu ce nu spune viniciul dincoace de trecuturile sale paralele. Până atunci, pentru alte câteva zile, încă recitesc transcrierea interviului cu care m-a onorat Paul acum mai bine de 10 zile, superb plonjeu recursiv pe care, încă mi-l rezerv în mod hiper - egoist şi non - onorabil. Dar … va veni.

Donjonul Kemada

Miracolele Masacrului Shichi Fukujin în Fortăreaţa Vinicius

La 4 jumătate dimineaţa am terminat de citit la noul volum de poeme Paul Vinicius. Şi sticla de gin. Şi ţigările. Şi cearta cu umbra speranţelor începută de Cioran cel neâmpăcat în amurg cu divinitatea, aşa cum şi-ar fi dorit Ţuţea. Şi am adormit. Şi am visat. Am visat că îi luam un interviu Viniciului. Hăt departe, în miezul interviului, Paul era foarte aproape de miezul plictisului. Întrebările erau previzibile. Apatice. Eram de acord. Am renunţat la cutume. Am zis: 

„ - Eu n-am să întreb [Cum poate un om să moară atâta timp?!?]  ci am să NE întreb. Pe tine [Cum poate un om trăi atâta spaţiu … personal?!?] iar pe mine [Cum pot locui atâţia oameni acelaşi spaţiu corporal!?!]. Dar, ceea ce mă interesează este răspunsul tău la întrebarea ta nepusă şi nu întrebarea mea la non-răspunsul meu. Căci da, orice poet mai răsărit ori prizărit se poate încumeta a scrie *Poezia Sinuciderii* dar nu oricare dintre aceştia are măcar odată o aprehensiune către *Sinuciderea prin Poezie* trăită, iubită, urâtă, băută, scuipată, murită, renăscută, dincoace spre dincolo şi dinapoia stării spre dinaintea celorlalţi. ” …Rar am fost mai deranjat de ieşirea din somn. De părăsirea visului. Căci încă n-am aflat care este întrebarea nepusă de Vinicius. 

  Shichi Fukujin – cei şapte zei ai norocului

l-au vizitat deseori pe Paul în Castrul Vieţii şi-n Castelul Îndoielii. Uneori, mult mai rar, au intrat şi în Fortăreaţa Trăirii. Dar niciodată toţi deodată, necum în bună pace dăltuitoare de perfecţiune a momentului. Matsuo Kinsaku  „Basho”   ar fi apreciat teribil aceste diversităţi agresiv marţiale, în care, fiecare zeu al norocului, fie avea pretenţia de a hălădui singur în spirala viului paulinic, fie sosea doar pentru duelul cu  altul dintre ceilelaţi 6 vulpoi albaştri celeşti. Shichi Fukujin – cei 7 zei ai norocului. Atât de potrivit! Iar acele dueluri produceau uzual spectaculoase pusee de haos creativ ce ordona viaţa roninului Vinicius. Ei! Închipuiţi-vă cam ce, cum şi cât s-a întâmplat când Paul i-a convins să apară toţi 7 deodată în spiralarea viului său! Ce masacru miraculos de promisiuni de noroc încercând să alunge alte promisiuni de noroc trebuie să se fi petrecut! Acea SINGURĂ oară, s-a întâmplat (desigur) la naşterea lui Paul Vinicius – cel ce chicotea de zor, din prima, văzând cum gaşca de zei imigranţi gălăgioşi îi alungau rânjind rigidele ursitoare locale. Căci acest non-tarsian mono-tutelar refuza încă de atunci şi refuză şi acum, a alerga de-a’n boulea după zeii norocului, precum (dacă le-ar fi exilate ursitoarele) ar face-o cei mai mulţi dintre spadasinii versului. Ba chiar este de părere că sprinteneala zeilor îi obligă să alerge EI în întâmpinarea  sa. Şi ştiind că nu vă renunţa vreodat’ la posesia Fortăreţei Trăirii spiritului său, Paul ştie tot atât de simplu că Shichi Fukujin se vor mai lăsa adunaţi pe dojo-ul norocirii doar odată. La Plecare. Căci doar atunci afli cum să iei cu tine TOT norocul ce ai fi putut a-l trăi vreodat’ … Iar până atunci, umbrele trăirii versice ignoră amuzate multe din şoaptele Shichi Fukujin în timp ce execută o hyperelgantă Prea-Plecare în faţa Noului Donjon al Fortăreţei Vinicius. Nu există un zenit al aşteptării între poeţi.

Toţi aceşti hibakusha ai versului – supravieţuitori ai  auto-iradierii poetice prin interpretare retrocursivă a vieţii interioare, toţi până la primul, au ştiut şi ştiu surâde în spatele viitorului, mântuiţi de faptele propriului trecut. Aidoma celor launtrici mie. Aştept cât mai curând urmele surprizei altor zei pe chipul comun al locuitorilor mei. Dar, până atunci, acum, învăţ de la hăbăucii mei cât de intens se poate reciti pe sine Paul în propria sa Fortăreaţă, ale cărei trepte … spre Donjonul KEMADA … tocmai le-am urcat. Ceea ce vă recomand şi vouă.

Paul Vinicius  

Creaţie Tudor Jebeleanu