= OM

By Gerizou Pelasgos

Viu și simplu.

Smulgeri de gânduri, izbăviri și chinuri întrupate

în stare, vorbită’ntronare în scrieri frescale,

vibraj pulsatil natural respirat, nici-o magie.

Nu. Nu-i ritm

șamanic, ori straniu concept. Nu-i artă divină canon al

visării cu ochii deschiși, nu-i magic binom, nu-i drum

de aur rupt în marmura șoaptei ce dospește în piept.

Poezia, este un Om.

Miraculos neclar i

se iau mințile și i se redau omogen re’ntrupate, el

e doar un pretext cuvintelor pene, reunite a zbor

în aripi versuri, deseori frânte. Poezia’i un Om.

Hazardul îl ia pe om și-l

coboară în sine ca’ntr-o’ncăpere’ntunecoasă unde-i

ia mințile  și i le arde, până când topite se remodelează 

i le renaște și dens-cursiv metamorfozează, o’ncăpere 

fără ferestre unde tot ce este omul devine, unde omul 

pe sine nu se schimbă ci se preschimbă în sine, o’ncăpere

în care totul e stare, și gândurile contopite-s întrețesere 

lirică prăbușită’n uitare, o’ncăpere-ntunecată, fără ieșiri, 

loc unde miraculos neclar tot ce e omul transubstanțiază

noi sensuri în noi răsăriri, oasele cuvintelor capătă fulgi 

aurii, pene albastre, noi ascuțimi și luciri, cuvintele devin 

aripi cu unghi de atac anume croit, anume menit a 

zbucniri agreste, cuvintele nu mai sunt doar atât, de 

acum, dincolo de vestigial, toate aceste și toate de 

după, sunt versuri. Apoi, Hazardul se stinge și Omul, 

din sine’n-afar’ se prelinge, de-acum tuturor deplin 

Poezie, totul e viu și miraculos neclar vorbită’ntronare

în scrieri frescale, simplu vibraj pulsatil, nici-o magie.

Poetry is Somebody not Something

flasc

by Ravenis Kalikanzaros

Dudu a exersat ani mulți zâmbetul 

prietenos. Azi îl stăpânește perfect. 

Dudu nu știe că e urât cu spume. Nu 

știe că e chel și inept. Și nu știe că va 

muri. Știe c-ar vrea să fie președinte

de scară de bloc pe-o scară de bloc 

unde în  fiecare apartament se scrie

exclusiv poezie, unde toți sunt poeți.

Nu știe când-cum i s-a-ntâmplat ceva. 
Știe c-a fost frumos, pletos și un bun

elitist. Știe foarte multe lucruri simple 
și clare, știe că, și știe că, și știe. Da.
Dudu-i seren, nu-l chinuie-ndoieli, nu.
Acelea au fost alte lumi, ore și ere,

au, până când i s-a-ntâmplat ceva, i,
lui nemai-aliniindu-i-se ferestrele, el
nemai-întrebându-se cât-cum poeții.

Acum totu-i mai simplu, el Dudu, el
da. Zilnic la ora 11:30, Dudu e foarte 
fericit. Bícicleta, bícicleta, bícicleta! 

Respirație adânc regulată, sacadare

ritmată, după cum  a văzut în Turul 

Franței, rotații viguroase coatele lângă
coaste și capu-nclinat la 30 de grade
și curu ferm pe bordură și picioarele
îndoite fluid prelungite-n șosea, 
privire stăruitoare sub spâncene, 
până-n depărtare, către victoria de 
de etapă, da. Dudu Norix n-a auzit 
de Pleistocen. Dar știe c-ar putea 
fi un mare ciclist. Până să-nțeleagă 
ce-i aia trezie, Dudu așteaptă noeții.

Retro-Sparta, disculpă-ne Arta.

Eu şi Serghei

Dimineaţă. Nu mai ploua. Am văzut ultimele ştiri despre inundaţii şi ostenit, m-am culcat. Şi nu ştiu când spre unde, am visat. Un vis închegat. Aşa cum trebuie. Nemascat. Da. Un vis cu Serghei. Serghei Mizil. Din punctul lui de vedere, dar, şi dinafara sa. Serghei a dat indicii 3 zile, ici, colo, sec, sobru, a anunţat că are de făcut şi va face, mari dezvăluiri. A anunţat televiziunile şi radiourile că va lăsa băşcălia acască. Şi, a convocat o conferinţă de presă, despre care a indicat, că va fi, ceva neobişnuit şi, demult aşteptat. Ca să detalieze, a spus la Antena 1: 

"Mâine, la Hotel Novotel, de la ora 17:30, în sala de conferinţe Lyon, veţi afla ceva viu, ceva clar şi adevărat. Va fi ceea ce voi toţi, cei din mass media, în cele mai adânci şi ascunse cotoloane din sufletele voastre, dintotdeauna aţi visat şi sperat. Chem media de ştiri, media tabloidă, media sportivă. Şi mai chem şi televiziunile creştine". 

Şi, a doua zi, era miercuri. Şi au venit. Să-l audă. Să se râdă. Să facă ceva rating. Şi, eventual, să fie uimiţi. Au venit Alfa Omega TV, Antena 1, Antena 3, B1TV, Credo TV, DIGI 24, Euforia TV, GSP TV, Inedit TV, Kanal D, Naşul TV, Naţional TV,  Neptun TV, Prima TV, ProTV, Realitatea TV, România TV, Speranţa TV,  Trinitas TV. Şi, pe măsura cestorlalţi, au venit şi ceilalţi: oameni din mai toate staţiile radio FM din Bucureşti. Abia s-au înghesuit în Sala Lyon. Era cald ca dracu, umed până la jilăveala cleioasă a slinului. Era 17:28. Serghei apare pe uşa din dreapta, cu un pahar de apă'n mâna stângă şi-o cruce mare de lemn în dreapta. Se aude din sală o'ntrebare hăhită:

"Un'ţi-e whiskey'ul Mizil?!?" 

Ochii lui Serghei privesc în gol şi totuşi răspunde instantaneu: 

"La mă-ta acas' că poate'ţi face'un frate mai puţin strâmb cu sectoristu!" 

Izbucneşte-o hăhăială generală până când Serghei dă de 3 ori cu dosul crucii de blatul biroului tip IKEA. Blatul biroului e plin până la refuz cu microfoane. În urma zgomotului asurzitor şi-a tacerii ce-i urmeză Serghei spune:

" - Ia! GATA! Gura toată lumea. Gata. Ţiganul filozof a murit. Românul tatuat n-a existat. Toată băşcălia, toate beţiile şi curvele nu s-au întâmplat. E ca şi cum, totul începe aici şi acum. Azi, v-am chemat pe toţi din două motive, fiecare, de neuitat. Am anunţat şi v-am chemat la această conferinţă de presă pentru a vă dezvălui ... Dar veţi vedea. Veţi auzi şi veţi vedea. Şi, celălalt motiv, ca să vă zic o poezie, c-am scris o poezie, a mea." 

Sala erupe în râs din nou şi Serghei îi surprinde din nou, trânteşte o singură dată, din scurt, dosul crucii de blatul biroului, asurzitor. Toţi tresar, tuturor le ţiuie urechile. 

"- BĂ!!! Voi v-aţi asumat total stupid idea asta cu râsul homeric - aţi înţeles fix în cur despre ce-i vorba - păi ce! l-a auzit vr'unu din voi pă Homer cum râdea!?! Din părţi! Aşa că mucles până termin ce-am de spus. Va să zică! Am scris un poem. Al meu. Eu. Şi vi-l zic vouă acum. I-auzi: 

[ Azi, am vânat. Voi desena o hartă vie pe cer. 

Voi înscrie toate punctele, teatrele, termele, 

orice circ, fiece cenotaf, totul, fără a uita ceva, 

voi înscrie, orice şansă de a uita, cu acest stylus. 

Genunchiul aburind al căprioarei. Ceaţă bleu ce

mă va călăuzi. Atât cât va fi. ] "

Serghei tace, îşi plimbă privirea peste cei din sală, tace, tac şi ceilalţi, apoi încep aplauzele, mai întâi sfielnic, ca scurse dintr-o uimire nelămurită, volumul şi cadenţa cresc, cresc, cresc, până vibrează pereţii'ntr-un ropot general de aplauze, râsete şi ovaţii. "Ei! Ăsta a fost poemul. Bun." mai zice Serghei, înainte să tacă aşteptând ca liniştea să revină. Încet, încet, revine. Apoi, Serghei, se ridică'n picioare, împinge scaunu'n spate, bea apa din pahar, răsuflă adânc, îşi lasă ochii dintr-odată grei să ţintească pe rând spre fiecare chip din sala ticsită,spre ochii fiecăruia, îşi duce arătătorul la buze, şi, reâncepe vorbi:

"Sunt aici. Acu'. Cu voi. Şi prin voi, cu toţi. Ceilalţi români. Cred. Sper. Vreau. Eu. Dezvăluiri. Mda. Ce vă dezvălui? I-am ştiut mereu. I-am văzut mereu. I-am urmărit mereu. mai întâi pen'că era situaţia zilnică prin ceea ce făcea şi ceea ce era bătrânu' meu. Ş'apoi şi eu. De capu' meu. I-am ştiut şi văzut mereu. Mereu la fel, mereu aceiaşi, din aceeaşi rasă, specie, din acelaşi neam nesfârşit. Mereu. I-am ştiut şi-i ştiu şi azi. I-am văzut şi-i văd. I-am şi îi, urmăresc. Mereu. Fără oprire, fără orbire, cu răbdare. Îi aud. Îi văd. Îi ştiu. Mereu. Eu. Ei sunt mereu. Ei au fost şi sunt aici. Vouă vă dau firimituri boite'n căcat. Ălorlalţi, turmei, le lasă praful de pe tobă şi-i ţin afundaţi pân la gât în căcat. V-o meritaţi. Toţi v-o meritaţi. Acum. Aici. Eu. Mi s-a acrit m-am săturat mi s-a luat. V-am pupat!"

Serghei, se ridică din scaun, scoate ostenit de sub cămaşa 
denim un pistol şi-şi trage-un glonţ în cap. ...

Cunoaşteţi frântura aceea perfectă de clipă'ntre vis şi trezie? 

Fluid, m-am trezit revigorat. Totul părea bine aşezat. Apoi, 

am zâmbit şi m-am întristat.

Photo source ©  jurnalul.ro şi evz.ro

solomonarism

¤

Noi, noi noime, potriviţi potcovari 

potrivind potcoave pentru 

orbi telegari, cai de dar 

pentru vechi vechil 

vetust vestit, 

Poezia.

Nepotriviţi solomonari potrivind 

iluzorii solomoniri, noi şi înrobitele 

sensuri, amăgiri. Fructe otrăvite 

puse la macerat în timp, toate 

aceste versuri, versuri, versuri, 

voit nevoite, lise ţevi spre 

crăpate cuptoare, vechi 

noime, noi vechili, noi, 

herghelegii mânând 

poeme spre 

abatoare 

de vise, 

amăgiri.

Căutări, căutări, din înalt 

în adânc, căutările celui

împrejmuitor din înalt,

căutarea celui mic

din adânc, ştim 

şi noi să murim 

şi suntem, 

amăgiri.

¤

οὐροβόρος ὄφις 

¤
Nevăzut ne e
spaţiul curbat
până croieşte o
sferă ce poate
conţine vidul ce
ne conţine, toţi
încovrigaţi, toţi
solzi pietrificaţi
de ouroboros.
Suntem, toţi,
un şir ne’ntrerupt,
ca un cnut, cu
sute de sfârcuri în
vârf cu alice de
plumb, ondulând
fragmentar. Axilele
adevărului put:
strigăm poezie,
şoptim poezie,
visăm poezie,
respirăm poezie,
defecăm, urinăm
poezie şi mâncăm
şi bem poezie,
ne-necăm poezie
şi scuipăm poezie
şi trecem nevăzuţi
pe lângă umbrele
noastre care n-au
cum să ştie, c-ar
putea să ne’nveţe,
de ce le-am devenit
doar neclare, uitate
simboluri ‘tr-un prăfuit
poem.
¤




Dren
¤

Măcrişul este bun la prepararea salatelor şi supelor,
e bogat în vitamina C şi caroten, 2 antioxidanţi care
sunt clar utili trupelor şi previn bolile cardiovasculare.
Inevitabil zumzet cu gust de măcriş, seara încă n-a
încă n-a început, un triş de răbdare comun celor ce
doar ascultă, n-a început încă momentul lor comun
de tăcut, sunt deja prezenţi ceilalţi, gata de dezidiri
şi rezidiri recitate, se răsfoiesc bancnote, foi printate
cu poeziri, se rulează ţigări, berea e multă şi vinul e
rece, micii săbieri gata’s de planşă, tre’să mă piş, e
inevitabil, ochii lui două agrişe galbene, Viku citeşte.

¤

În grădina ta, e bine sa ai plantat măcar un agriş. E
un arbust fructifer înflorind primavara, in aprilie-mai.
Privire nesigură, iţită ca o perdea fugar etalată, ca un
elevator pentru un surâs strepezit, ca un puls dincolo
de căinare, repezit de sub varii’ndoieli, de sub temeri
gâlci, gânduri neclare şi pălăria uşor ridicată, ochii
lui, par două agrişe galbene, un soi de agrişe mai rar
întâlnit, Ribes grossularia Hinnonmaki, cu fructele
mari, dulci, cu aromă ciudată, foarte rezistent la ger
şi făinare, solitar, dar, cu productivitate foarte ridicată,
Viku citeşte, recită, scandează, sin-co-pat, sa-ca-dat.

¤

Oamenii din jur, au senzaţia că au fost puşi sub abajur,
oamenii se uită şi ascultă cumva turbionar, de jur’împrejur,
unii dintre oameni tresar ascunşi sub râs ca tăiaţi dimprejur
dintâia oară, până şi una din părţile mele spune sec: “Înjur!”
E ca şi cum ar spune ca albuşul de ou nu există fără spume.
Vorbind vikuzarial, mai mulţi dintre cei puţini, spun sec:
“Viku’i referenţial!” Berbecii, au cei mai tari cârlionţi. E
ca şi cum aş spune că eu nu’s, ei nu’s, tu nu, noi nu. Aia E!
În fapt, şi când dorm pot. Din păcate’n păcate. E ca şi cum
m-aş privi de peste drum cum îmi spun elegant sacadat în
oglindă: “Nu mă a uzi, nu te a ud, nu te uzi, nu mă ud, nu
mă sugi, nu te sug, nu e joi, eu sunt noi, şi, d-aia, şi noi
şi voi, tră im, un sa ca daj.” Uneori, referenţial nu este
bruiaj. Viku, poate trece la o altă limbă, una din polialiaj.

¤

[ ¤ « Ho iniziato un libro che mi impegnerà per anni, forse per il resto della mia vita. Non voglio parlarne, però: basti sapere che è una specie di "summa" di tutte le mie esperienze, di tutte le mie memorie ~ È un romanzo, ma non è scritto come sono scritti i romanzi veri: la sua lingua è quella che si adopera per la saggistica, per certi articoli giornalistici, per le recensioni, per le lettere private o anche per la poesia » ¤ ]

- P3 - 
Metanarrativo e Antinarrativo 
in 
"Petrolio" 

Ş

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤
Gin, Xin
şi Temudjin
ca o dispută:
¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤
Şi? Şi. Cu litera 
şî. Zi! Ş. Şi Şmil 
ţine jungheru'ntr-un 
măiastru balans, Şmil 
şade, şerpeşte priveşte
puroiul cu viermi, ştimuie
vorbe, şopteşte spre sine
ca o scărpinare în cap
"În paşti pă mă-sa!" Şmil
ştie să lupte cu junghiul,
cu brânca, cu obrinteala,
parte'n parte, dar nu acum.
"Arde Şmil! Arde! ARDE!"
Arde şmil, arde'n adânc tot
ce se poate şi chiar şi mai
mult, întregul devine parte
din parte, arde, şi'l trec fiori
pe Şmil şi pe Ştefan sudori
şi tot rage leul acela pitic la
făptură şi mare'n fapte, leul
bătrân ce apune urlând şi
se'n-adoarme în şoapte:
ardeşmiltotmaidegrab!
Şi Şmil pânge şi râde
nebun, nu-i pasă că
acum moldova va
fi un trup fără cap
el doar arde. Şi?
Şi delavrancea
se numea albu.
¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Hypnoapneea

¤

Shmuel urăşte evrei. Nu. Greşit.

Nu are cum urî părţi ale evreimii.

Shmuel urăşte goimi de fapt.

De fapt ... asta e ceva dificil

de făcut. Trebuie să ştii cum

se face, cât de intens şi în 

câte feluri se pot urî goimii.

Shmuel, de aceea, trebuie să 

afle aşa cum trebuie, ce e de

aflat, să ştie clar, ce e de ştiut,

iar el, oricât ar fi de ambalat,

e novice în treaba asta cu urâtul.

Va să zică s-a înscris la şcoală, 

ca să poată începe cu începutul.

Şcoala'i pe undeva pe strada

Eliezer Kashani ş'acolo plouă

mereu, exact deasupre zonei

unde e şcoala,  nici în pauze

nu se iese, căci, la bun să ieşi 

din sala de curs dacă tot te-ar 

ploua cu mirări deconcertante.

Desigur, acesta'i un fals poem

despre Shmuel, este de fapt 

felul în care el îşi îmaginează

că se va scrie despre el, felul

în care e aproape sigur că ar

urma să-l descrie posteritatea.

Altul este adevăratul poem.

Shmuel urăşte evrei. Nu. Greşit.

Shmuel urăşte goimi de fapt. De

fapt, asta ar dori el să facă. Ştie

că-i neştiutor şi tocmai de aceea

s-a înscris la un curs foarte greu,

cum să-i urăşti eficient pe goimi.

Desigur, Shmuel este foarte dotat.

De fapt, nu prea. Dar, acum un an,

un unchi ultraortodox i-a spus că 

nu-s multe lucruri mai demne, mai

frumoase şi îmbătătoare pentru un 

adevărat evreu.  Să urăşti e o artă.

Un mod de a trăi, o datorie care

nu iartă. Desigur - asta nu e tot.

Shmuel trebuie să depăşească

rezultatele celorlalţi colegi de an,

ba chiar cele ale celor din anii

precedenţi. Desigur asta chiar

ar fi posibil dacă ar fi fost alţi 

ani anterior. Dar Schmuel aşa

îşi imagineză că s-a'ntâmplat.

De fapt, datoria rămâne datorie.

Desigur, chiar nu există un unchi

ultraortodox, dar, Schmuel crede

că asta trebuie să se fi'ntâmplat:

a fost încurajat să se înscrie, să

meargă la şcoală, să înveţe cum

se urăşte după o metodologie.

De fapt ar fi fost în regulă cu 

puţin mai mult ajutor de la un

anumit profesor, cel ce preda

cursul "Cum să zâmbeşti larg

în timp ce urăşti". Desigur, un

astfel de curs n-a existat, dar,

Shmuel crede că e esenţial.

De fapt, importantă pentru el

e mai ales atmosfera densă 

de efort colectiv bine făcut şi

ritmul care-l învăluie la şcoală. 

Desigur, asta ar fi ceva dacă 

ar exista o şcoală. Lui nu-i pasă,

ştie că este ceva ce va să vie.

De fapt, toate astea ar fi ceva

trist, ceva grav, dacă Shmuel

chiar ar urî goimii, dar el doar

vrea să înveţe cum se poate

face asta, el crede că este 

de datoria sa ca evreu să.

Desigur, Shmuel nici măcar 

nu este evreu. Dar, chiar şi

asta este irelevant, dacă ne

gândim că Shmuel însuşi nu

există, e doar o vedenie tristă,

o parte minoră dintr-un vis 

de Xiron, o fantomă, o umbră.

Iar asta, chiar este cel mai 

puţin important, chiar deloc,

pentru că de fapt, chiar acum,

Xiron aude în cap cum se-agită

şi-l bombăne Shmuel: "Băăăă! 

Tu când ai de  gând să mergi 

sa te culci?!?" Desigur, Da.

Nu?

¤ 

Old City Jerusalem

ZWEIG und XIRON 22.02.1942 - 22.02.1968

BD'ul "Ultimele zile ale lui Stefan Zweig"  lansat de Casa Casterman în dimineaţa zilei de 22 februarie 2012, fascicol cu 86 de planşe armonios adaptate de Laurent Seksik după propriul său best-seller, grandios cursive datorită fantomaticelor desene colorat grapheiate de Guillaume Sorel, ajuns în posesia mea în seara aceleiaşi zile, acum 2 ani, în clipa perfect potrivită, de ziua mea. Revenită dintr-o vacanţă'n Bretania, dintr-o librărie din Lannion, Armina, mi-a adus  acel "ceva" vizual în care am dat de un Zweig eliberat în legendă, aşa cum făr'să ştiu şi bănuiesc, tindeam, visam, voiam să văd, în toţi anii în care am fost strivit de dimensiunea dezintegrării sale. Împins de diverse, mărunte nevoi, am "măritat" albumul pe 16 paie-13 scame. Apropierea aniversării noastre comune mă Obligă (underlined) să prezint totuşi câteva frânturi din splendoarea acelui "Graphic Novel". Tot ce-am putut face a fost să "culeg" un slide de la vernisajul expoziţiei Guillaume Sorel în care autorul, la rândul său în impas financiar la acea dată, şi-a scos la vânzare planşele originale care au fost folosite la ilustrarea BD'ului sus indicat (!!!). Therefore...  

http://www.flickr.com//photos/bd75011/sets/72157629708984907/show/

  

Zâmbet.

Sugarul pune Mâna.

Acolo, Sânul Mamei.

Nichita N-a'Nţeles:

Poetul, ca şi Soldatul,

Omoară primul Om. 

Primul pe care Pune

Mâna - Pe Sine.

Surâs.

Fără Violenţă, Cuvântul ca Beznă în Lumină

Cuvântul. Cuvântul e ceea ce desparte Omul de Animal. Cuvântul e Adevăr sau Minciună. Cuvântul aduce speranţă sau disperare, bucurie sau tristeţe, iubire sau ură. Cuvântul e o trestie. Câmpii de trestii, vălurite de vântul gândurilor ce bântuie ori mântuie Omul. Cuvântul singur nu aduce înfrângere sau victorie în relaţia cu alt om, alţi oameni. Cuvântul singur farmecă şi aduce amăgirea dar nu convinge definitiv. Cuvântul singur sperie şi aduce îndoiala dar nu năruie definitiv. Cuvântul singur iscă dar nu alimentează visul de-o clipă, izvodeşte dar nu înalţă durabil. Cuvântul singur nu este, nu este îndeajuns. Căci viaţa cuvântului seacă iute şi tulpina sa se usucă grabnic şi mireasma sa se împrăştie dincolo de puterea vântului. Cuvântul poate fi un început izvoditor doar udat la rădăcina misterelor sale. Doar aşa poate cuvântul unuia, unora dobândi sacrosantă strălucire  şi sacerdoţială nevremelnicie în spiritul altuia, altora. Cuvântul trebuie cu migală şi fără preget întremat. Cu netrecătoarea apă vie a sângelui şi sângerării. Cu  netemătoarea miere a sacrificiului şi sacrificării. Cu tangibilitatea zguduitoare a morţii şi muririi pentru Idee. Căci dacă e dincolo de orice îndoială că nu există Victorie Finală, tot atât de neîndoielnic este că nu există Victorie Reală doar cu uzul cuvintelor. Nu, nu există Victorie a Omului contra Omului fără sânge sau/şi moarte. Sacrificiu. Fie a celor împotriva cărora care porneşte lupta pentru o idee, fie ale celor care pornesc lupta pentru o idee. Dar, cu sânge. Numai cu sânge. Apoi, numai apoi, după victorie, a fost, este, va fi întotdeauna timp de lacrimi, torţe, smirnă şi tămâie, Deopotrivă pentru învingători şi înfrânţi. Oricare ar fi cei ce-au învins şi cei învinşi,  oricâţi ar fi cei ce-au pierit şi cei ce-au trăit. Aşa a fost. Aşa este. Aşa va fi. Cuvântul-trestie e punct iniţial tensionat şi conţinut în sine însuşi. E Adevăr aşa cum îl vede, înţelege, gândeşte, rosteşte, Cel Ce O Face. Ideea, ideile din cuvinte, sunt, prin sensurile şi trimiterile spre factual, însăşi vigoarea primară ce declanşază vălurirea trestiilor-cuvinte. Dar, Nu Ajunge. Trebuie mai mult. Mereu. Cuvântul trebuie să atârne mai mult, altfel, vântul gândurilor îl va văluri şi vântura printre oameni şi deasupra treziei minţilor lor, până se vă împrăştia şi mistui în Nimic. Trebuie un Catalizator. Trebuie un principiu sacral deopotrivă declanşator, accelerator şi alimentator. Pentru idei, pentru făptuirea lor, pentru o ţintă, individuală sau generală, unitară sau plurală, pentru obţinerea lor, pentru existenţa lor vizibilă şi tangibilă, pentru Victorie trebuie Axul Central. Victoria a fost câştigată de-a lungul erelor, fie şi vremelnic, Doar Aşa. Sânge. Sacrificiu. Moarte. Pentru cei ce luptă, sau, pentru cei împotriva cărăra se luptă. Pentru Oricine, Oricând, Oriunde. Fără aceşti catalizatori, Cuvândul şi-ar întoarce lumina ideii în bezna propriului împrejur interior şi n-ar mai isca înluminarea întunericului dimprejurul exterior. Căci, fără Victoria înfăptuirii sale, Cuvântul nu mai poate fi lumină, Cuvântul se întoarce în bezna nimicului, Cuvântul devine bezna disperării şi întunericul blazării, Cuvântul topeşte Visul Omului în nepăsarea neputinciosului şi neputinţa nepăsătorului. Fără victorie Cuvântul te zideşte în nimicnicie. Victoria Reală cere Sânge Real, Sacrificii Reale. Căci, Victoria e Un Arbore lacom care are nevoie de sânge pentru a se ridica din ţărână. Iar fără violenţă ... oricine, oricâţi şi oricât ne-am fi dorit de-a lungul precedentelor 5 (cinci) milenii ...
NU EXISTĂ VICTORIE.

Jind

Tu! Acela de colo! Eşti

Vei fi, umbra unui solo. 

Vino! Vei ţine microfonul 

celui ce cuvântă, el n'are 

mâini, el doar cântă.

Ţin mâna dreaptă'n cel mai 

gol buzunar, ţin mâna stângă'n 

cel mai gol buzunar, cu grijă, 

să nu-mi cadă din ele vreun 

dar.

Abrevieri, abrevieri, adânc, atent,

cântăm toţi ca nişte vieri, cântăm

cuvinte despre care nu avem

ştiinţă, versuri care doar ne

cad în fiinţă.

Vorbesc despre mine la plural,

undeva pe ţărmurile mări Aral, 

mi s-a spart întregul în părţi,

alerg de-atunci într-una, 

mereu, nu mai reuşesc 

să întregesc 4 în eu.

Nimic din ce spun va ajunge în 

cărţi, rostul e altul, asta mie îmi 

e, doar un fel de căinţă, 

nemişcarea asemeni

îmi e, vector viral.

Tu, acesta de-aici, doar priveşti, cum 

noi plecăm către eu, într-acolo 

plecăm într-una, mereu, făr'a

ajunge. Inutil elocinţă, azi,

bunul simţ nu are voinţă.

Poveşti. Cu grijă, tac.

Profeţia Ashoka

Se presupune că Măreţul Ashoka a profeţit toate astea

oblânc timpului evoluţie’n mirare pentru că habar n’a

avut munch – se poate zbiera mut mult mai adânc, limba

albastră zbucnind’nafar’năuntru ca un sobru excitator

ofidian evadat din terrarium pentru visare, cunoscătorii

pot decela un cool-bull-bollock în KillBillTrei – orice chibiţ

poate fi ponderat între fraze, nu de alţii ci aşa, de la sine

şi nu mai contează că poate din moment ce recomandări

felurite’aşteaptă’n recycle bin, câteva şoapte’ngroşate de

throat std amintesc curioşilor de-o anume colaterală – un

ghemotoc de xin-chewing-gum mestecat găsit în Bedlam,

era şi hârtiuţa ceea’ngălbănită răscitită de destui martori,

dar, cineva a furat-o mai târziu din tate art gallery şi chiar

‘nainte de declanşarea oricărei anchete un vânzător de

hena din soho a primit biletul cafeniu pe care erau trecute

longitudinea şi latitudinea unui şemineu din Trastevere.

‘Năuntru-i era perfect curat cu excepţia colţului unde se

vedea o grămăjoară de cenuşă despre care oricine putea

înţelege că e fină fără a înţelege dececumşicând. Şi dacă

eliminăm dubiile din jur logica sugera că o forţă nenumită

incinerase hârtiuţa ceea’ngălbenită, cu-atât mai mult cu

cât ţintind în gol o privire hăituită, ghemuit lângă şemineu,

Aurel-imigrant-ilegal relua în loop acelaşi sec advertorial

warning: “Cea mai dominantă chewing-gum e-atunci când

gustul any-mint e-atât de accelerat încât simţi cum moare

subliminal orgasmic papila şi mintea ta postulează cursiv:

Dementă-i dulceaţa din mentă!” Pân’la urmă n-au mai aflat

alte detalii, toţi martorii afacerii Bedlam şi-au dat seama că

nu-şi pot aminti ce scria pe hârtiuţa ceea’ngălbenită, apoi,

vechea casă din Trastevere se prăbuşi brusc precum cea

din Centrul Vechi, familia şi-a recuperat bolândul cu privire

hăituită şi l-a internat la Voila. Între timp, au mai fost câteva

furtuni de vară, o ţară’ntreagă (de preferinţă Anglia dar se

poate şi România) s-a îngrozit după ce un tânăr a intrat cu

maşina în lac şi s-a masturbat pe’ndelete pe capotă în timp

ce maşina se scufunda iar el se’neca şi murea, dimineţile

s-ar fi putut auzi cum se trezeau gureşe la viaţă păsările’n

copacii insulelor Chororo Yguasu deasupra gurilor Iguaçu,

dar, nu, căci toţi ornitologii aveau motive să caute ultimul

quetzalli verde pe Paranapanema, parcagii din Yokohama

primeau lunar frumoase burse de studii de la mogulii celor

din Bucureşti şi deasupra a tot şi toate vibra acut cum el,

Aurel-fost-imigrant-ilegal, chiar el, sibarit Aurel, câtă, câtă,

câtă abisală disperare! Zgomot nesfârşit, zbierete’alungite

a nefireşti spaime concluzive, prezenţă dimpreună cu şi-n

cea a celorlalţi dilii, doctori şi pacienţi. El şi ceilalţi hoardă

surdă’n jur, acord panmundan – pestilenţial răgetul comun

al hoardei încinse’n hohot homeric savurându-te’ngheţat

în copac în zbiarăt perpetuu, eheei Aurele! Ai medicaţie pe

sponci, da: de 2 lei xilină 3 picături’tr-o pipetă zilnic, când

te cheamă Aurel te cheamă Aurel şi zbieri aburcat într-un

vârf de copac langa’n nexus NuNuNuNuNuNuuuu! Gândul

că tu nu mai eşti tu, celălalt pleacă orb, vrei să mergi cu el,

full mind-black-out, te zbaţi, te zbaţi stânga-dreapta-jos-sus,

omuşoru’i de-acord cu tine că nu eşti, nu eşti, nu eşti p’aici,

12 VIPs laughin’as hell, grinning doctors spinning, mingled

voices, îh! ci mari’şî multî’i atâtă mizărie! ti furnici şî streapizi

numa’ cân’i'auzi şâţ’furnicî’n orechi ‘n’arcuşu’groazii lipsit dă

sacâz, moartea. Fără preget, fără’ndoială, te descentrezi şi

recentrezi Aurele, dincolo de care, dincolo de toate, tu chiar,

tu chiar, tu chiar ai nevoie’ţi trebuie-meriţi, masaj cu finalizare.

(aia pe dreapta'i ... o xinchewinggummizare?)

Letzte Ausweis

¤

Cu el
pe rând,
mirările au
devenit parte
firească din patina
rânjetului, cuvintele ca
veniri din nicăieri spre alte
nicăieri, apoi, el oboseşte firesc,
se opreşte firesc, firesc se disipă,
în răscruci de gânduri rânduri de ochi
desculţi încetează'a privi ce e viu, treptat
ce e amintire pare mai clar, tăcut, pe
rând, în el se opresc în nemişcare
cei mulţi şi fiecare dintre cei
dinafară înţelege că nu mai
ai ce să asculţi, jocul
aceluia se încheie
leneş. Iată, un
zâmbet,
acum.

¤

Undue Undid

No Pain No Hands No Doubts

Loki's Lantern