No! Ginul aproape s-a dus, cre’co să trec la Ricard. Aud un zumzet cumva cunoscut, ca şi cum două sârme vibrând la 9 ciclii pe secundă sunt trecute una peste alta într-o intersectare zgomotoasă. Nu tu Sailor and Lula, nici Leaving Las Vegas, merg direct la Wattrelos (Watterlo) în Bivouac de L'Empereur pe 5 mai 1991. Mă uit la tânărul Robert Downey Jr. care mângâie clapele pianinei, adunând sunetele într-un ritm blând, cald, trist. Ceea ce transpare pe chipul lui pare reflexia inversă a unui individ zâmbind cool, cozy, singur, însingurat, singuratec, etc. Succint, remarc un posibil curs al viitorului imediat în care straniu ceţos e un singur detaliu: Chicago. Odată cu succesiunea notelor mă pierd în noaptea dinainte, spre chipul Helgăi zâmbind îmbufnată, în timp ce se copilăreşte în braţele mele, aprinzându-şi ţigarea, privind în gol spre Amsterdam, întotdeauna mai tânără ca mine, neabătut tandră cu mine, neconvingător apropiată de mine, cursiv atrasă spre mine, explicit iertându-mi întunecările şi evadările, excesele şi înstrăinarea. De unde şi de ce să fi ştiut noi ce, cum, cât se va’ntâmpla cu noi, între noi, nouă, mie,ţie Helga? Orfic? A fost un film cu un băiat şi două fete. Trei. Două surori şi el. Infidel, bun de gură şi de limbă, cu o minte ce te minte şi când nu te minte, iute’n asaltul patului, dionisiac şi negrăbit în căuşul celorlalte trupuri, isteţ şi cavernos în privirea’i fluviu ciclopic ce se resorbea spre izvoare atunci când părea el mai prezent. Ştiu. Îmi aduc aminte. Eram în vrie. Sau în idolatrie. Egolatrie. Eu, departe de trăirea mea, propriul meu idol. Agitat-leneş, frenetic-static, neuroexcitat, scriind într-una, începeam alte şi alte manuscrise, în deplină superficialitate, îmi duceam câte un manuscris la capăt, în agresivă neconvivialitate, ieşind neîncetat, anihilând trei salarii în spaţiul a trei nopţi succesive, uneori simultan toate trei într-o noapte, încercând orice, oricând, oricât, trăind de pe azi pe mâine, dintr-o femeie’ntr’alta, o puro anche din femelă-n mascul şi-napoi’n’amândoi deodat’, vânător indefinit năuc, vânat infinit nepăsător. Lent, mă scufundam, mă stingeam, ducând aceeaşi viaţă în afara lumii logice, în jurul logicii lumii, multicolor alienat, zăpăcitor de mut. Helga a plecat de lângă mine pentru că nici măcar eu nu mai eram lângă mine. Şi pentru că Inga, geamăna sa ... Xenodispersie Xironiană. S-a sinucis Inga? Da. De ce-ar fi fost altfel? De ce nu aşa? De ce nu eu? Ultim sfârc ş’alelui şi zvâc ş’alta’n curu’Stanii. Tot ce’ar fi putut avea legătură cu mine şi’ncă pe-atât mai mult, a avut. Nu cred, nici n-am crezut vreodat în Nec Plus Ultra fiind estetic paralel cu temerea că Musca non capit Aquilaes. Ba chiar am manifestat de fraged credinţa fermă că Malum quidem nullum esse sine aliquo bono. Fleacuri d’ale mele - marele fleac dezintegrându-se în rit minor fără a’şi pierde zâmbetul bemol. Uite D’Aia. ( So ...It will be my pleasure to look each morning in the mirror as Richard looking for a horse, while saying to the one in there: “- I gently wish you happy winter in hell this summer! May you enjoy all the good corners of madness cubic voids, as long as you can bear, with or without transcendence.” Aia e!). Ce pasca mă-sii m-oi fi apucat să scriu toate mizeriile astea acum şi de ce - atât de previzibil - n’am minima delicateţe existenţială de a crăpa în tăcere?!? Aaaaa! Asta era? Mare brânză! Orice crapă. E absolut ilogic felul în care accept că e profund logic felul în care mi-e teamă să-mi accept viitoarea non-existenţă. Să fie oare acesta începutul? Sfârşitul? Începutul a ce? Sfârşitul a câţi? Sfârşitul Începutului? Începutul Sfârşitului? Ce începe Începutul? Cum sfârşeşte Sfârşitul? Cui? Nu, nu sunt interstiţiile, întrebările, dubiile potrivite. Începutul unde? Sfârşitul când? Cine tind să devin? Care e rostul îndoieli’mi? Cartea? O vreau? Nu o pot uita? Nu pot renunţa? Care e rostul? Există rostu’mi? Şi dacă da, Eu mi-l rostui? Şi dacă da, tot rostuindu-l, mai este EL rostu-mi? Oare chiar Rostui Rosturile Rostului? Ori, Nu? Ei? Rostui rostu’mi? Ori rostu’mi mă rostuie? Mai Are Vreun Rost Rostu’mi? EU? Muie cu struguri!În Paştele Mamii Mă-sii de Infinit Nimic care dilată inutil mintea’mi - Cine, Ce, Cum Dracu’ ÎS!?! Futui Ce Ne Mai Distrăm!!! Când aveam 22 de ani s-a găsit cineva care să-mi zică nenumăratele feluri în care m-a bănuit sosind dar mai ales, mi-a spus... “Palidul Meu Cu Lujerii Morţii În Mână”. Iote şi litote para-ideatic irelevante. Toate astea sunt irelevante şi inutile. Nu - acestea chiar Nu sunt interstiţiile, întrebările, dubiile potrivite.
PE UN VÂRF DE AC
ÎNCAP ATÂŢIA ÎNGERI
CÂTE ACE POATE ŢINE
UN SINGUR ÎNGER
__________________________________
________________________________________
9‘9‘999 - SOCIALIZAREA ÎNSINGURĂRII sau Despre Plurialectica Evoluţiei între Peregrinări, Dedublări şi Alienări
( Scrisoarea Minelui Meu către Sinele Său ) |
My Dear “X” : Deconfigurativ, Înţeleg că rostul acestui jurnal iluzoriu, ce eu îl scriu nevrându-l, în timp ce tu îl vrei nescriindu-l, este, de a dezrostui normalitatea proteică a succesiunii timpurilor tale dinlăuntrul literelor magilor, de a dezrădăcina anormalitatea clişeică a peregrinărilor spiritului tău înafara imaginilor. Habar n-am cine eşti dar asta chiar n’are vreo importanţă. Pluralizarea multiformică a disperatelor tale salturi intra-identitare îmi oferă lungimea ondulară vibratorie potrivită pentru a-ţi putea percepe coerent culorile zgomotului vizual rezidual, ceea ce îmi relevă consecuţional dimensiunea unei anumite pidginizări a expresiei mele inter-spirituale. Intensitatea continuităţii şi continuitatea intensităţii decorporalizării interacţiunii tale cu realitatea lumii mele înconjurătoare, îmi confirmă, că tot mai des, habar n-am cine sunt când sunt. Înţeleg că Eu-Tu scriu pentru a fi, în timp ce Tu-Eu eşti pentru a scrie. Definesc Cercul Interior al minţii tale, drept o improbabilă pădure plină de hăţişuri şi luminişuri dispuse haotic, pădure odihnindu-ţi ostenită gândirile. Definesc Cercul Interior al spiritului tău, drept un inconturbabil lup mascul alfa părăsit de haitic, un lup hăituindu-ţi neobosit trăirile. Tu eşti Voi. Eu fiind Noi. Chiar dacă împreună devenim rareori şi într-un mod incomplet Eu-Tu-Noi-Unul. Abisul porneşte din tine, fără ca pornind din mine, să poţi atinge Înaltul. Limite. Tu eşti o pădure sălbatecă ce nu o ştiu uita. De aceea, i-am spus compilativ “X”. Tu eşti un lup înnebunit ce nu îl ştiu numi. De aceea, îi voi spune dubitativ “Y”. Aşadar ...
My Dear “Y” : Aconfigurativ, Înţeleg că tot ce eşti, tinde să se transforme în mod natural haotic în cremaţia sensurilor pe rugul unei enorm disperate rugi a spiritului, ritual iatromantic trudnic arhitect căruia nu i te poţi sustrage, oricât de năruitoare ţi-ar fi zbaterea în a-ţi deveni propriu maieut dincolo de vibraţia alchimică a anumitor ubicuităţi. Arată-mi, spune-mi, şopteşte-mi, urlă-mi ce crezi, ce simţi, ce vrei, ce eşti, cât eşti. Exprimă-ţi toate senzaţiile, îndoielile, tot ce percepi clipă de clipă, tot ce te îngheaţă sau te arde, fără oprire, dincolo de orice hiatus, dincoace de orice zbatere, neîngrădit. Scrie-mi! În manuscrise. Pe caiete, În scrisori. Pe hârtie. Îţi fur 100 sau 1000 de clipe, urăşte, înjură, bucură-te, zbuciumă-te, dar, scrie. Scrie tot ce ai de scris. Fără temeri. Fără cizelări. Fără renunţări. Scrie! Scrie azi, scrie mâine, scrie până la capăt, orice-ţi şopteşte spiritul, orice-ţi scâşneşte sufletul. Scrie. Scrie-ţi dezgustul, scrie-ţi încântarea, scrie-ţi disperarea, scrie-ţi speranţa, dar, mai ales, scrie-mi! SCRIE!!! Iar eu voi citi. Şi voi citi, voi tot citi... Scrie până pleci la şi în ceea ce oamenii obişnuiţi numesc Moarte. Scrie şi acolo. Am nevoie de TOT ce vei ştii a scrie. Enorm! Scrie ... dar ... SCRIE. Te-aştept înlăuntrul pulsiunilor tale bezmetice, Acolo unde Tu doar EŞTI, fără a mai căuta nemenirea Vieţii.
____________________________________________
I.
...
TENGRI LAUGH
ON ERLIK QUESTION
ABOUT TIME LOGIC
Mirări zăpăcite în uitări implicite ce reverberează ici-colo ilogice chicoteli speriind pompoasele adunări de draci cu colaci şi spinări cu lumânări aprinse de pomană. Dincoace de râs, stâlpnicie de zbatere ferventă, zbatere furibundă, zbucium febril în cel hăituit fără încetare de furia năucă a evadării întotdeauna din Tot De'a Una. Un Ou, Doi Oi, O Oaie, Două Oaie, un ilogic ritm de pierdere de sine în sine fără sine ca răsfrângere a căderii din Tot de'a Unul în Tot de'a Multe. Încotro duce Nicăieri? Către Aici, dar nu Acum, ci în dualitatea lui Atunci. Căci Atunci este Altcând, dar, poate fi şi Alt Când. Ce îmi mai rămâne atunci Acum? Mi se face zâmbetul beznă. Îmi rămâne Altunde. Unde Altunde = imediat în Afara eşichierului, Acolo unde se află A 33-a piesă a jocului, cea Gri de Alb-Negru, translucidul Cal-Nebun, Cel ce percepe instantaneu-simultan Toate variantele posibile ale partidei odată făcută primele mutări-duble, Cel ce poate intra în joc pe Eşichier, doar după ce a evaluat 88.444.222 posibile mutări, iar dacă va fi fost suficient de nebun să încerce asta şi să fi reuşit, va descoperi că totul s-a schimbat deja şi că, în Acel moment, Acolo, sunt două echipe a câte 28 piese, dispuse pe un eşichier cu 100 de spaţii pătrate, eşichier pe care, Calului-Nebun îi sunt acceptate exclusiv colţurile tablei de joc, drept potenţiale zone ale unei "prime poziţionări" a piesei 33, dar şi aceea, aleasă DUPĂ primele 2, 4, sau 6 mutări iniţiale ale celor 2 tabere a câte 28 de piese, ceea ce va acorda mutările Gri ale Calului-Nebun cu restul jocului drept piesa numărul 57, DOAR în situaţia unei confruntări directe deopotrivă cu Albele şi Negrele. De aceea ...
"KALIKANZAROS PSEUDOIATROMANTOI"
- Xiron către Gerizu - 20.10.2010 - 17:17
Ravenis Kalikanzaros. Cel mai improbabil şi totuşi cel mai sigur dintre duşmanii mei. Oricât mi-aş repeta că o astfel de prezenţă ar depăşi cel mai înalt grad al imposibilităţii, totuşi, ceea ce se întâmplă reţine deplina, commplexa substanţă a prezenţei unei fiinţe interioare, o parte-întreg ce pare a avea qvasi-majoritatea atributelor unui kalikanzaroi hibrid clar transgeneraţional, deja eliberat de nesfârşita repetiţie a ciclicităţii războiului cu Arborele Lumii, zoon anadaimonic veşnic agitat datorită intra-presionării cauzate de vidul spiritual interior, concept viu permanent supus unor incontrolabile congruenţe de energo-pulsiuni ludice, constant supra-augumentate, până dincolo de fluxul deplinului control asupra propriilor decizii, fără ca asta să-i ia starea de esenţă transconfigurativă ce tinde spre Zoon Graphein Chaosi Pneuma Chtonogenetos Iatromantoi Tricephalous. Urmare lacerării mutagene a gândurilor mele, această parte-întreg a fiinţei mele devine o fiinţă vie total independentă vectorializându-şi curiozitatea şi mind-game'urile drept extensie pluri-insidioasă a Tricksterului iniţial ca Neo-Pseudo-Iatromant-Chtonogenet. Tot acest volum de spirit îmi este smuls controlului şi, deşi adânc îngropat în mine, este împrejmuit de noi ziduri translucide ce închid sferic Alt Regat cu Altă Gândire în Altă Fire: Ravenis Kalikanzaros. Şi chiar de ai fi deja străfulgerat de o piramidă de intuiţii ... Nu. Ravenis Kalikanzaros Nu este Prinţul Iluziilor. Nici Iluzia Prinţilor. Nu este Adevărul Magiei. Nici Magia Adevărului. Nu este Misterul Minciunii. Dar nici Minciuna Misterului. Nu este Calea Revelaţiei. Dar nici Revelaţia Căii. După cum Nu este Puterea Înşelăciunii şi nici Înşelăciunea Puterii, Nu este Confirmarea Ordinii şi nici Ordinea Confirmării. Nu. Nimic din toate astea deşi le pare onest trebăluitor, deşi le controlează fluid toate atributele, deşi pare a le reprezenta pe toate. Nu. Este doar MĂSCĂRICIUL Transistoric, jonglând neîngrădit cu Măiestria Haosului în Haosul Măiestriei. Hrănindu-se fără oprire cu Fluiditatea Freneziei şi Frenezia Fluidităţii, plutind fără preget în Obsesia Ludicului şi Ludicul Obsesiei.
"GRAPHEIN CHAOSI MAIEUTOI"
- Ravenis către Temugin - 05.05.05 - 20:20
Toate asigurările scuipate de Xiron în ceea ce priveşte o aşa zisă stare de echilibru universal sunt o lungă şuviţă de teoretizare cel puţin idioată, cel mult improbabilă, cecitatea datelor emise fiind ceea ce produce o valoare mai mică de 2 bani vechi. Îţi voi spune eu ce, cum şi cât nu ţi se'ntâmplă chiar şi când şi dacă te apropii de Leagănul lui TENGRI: Nu ai parte de o capcană unduitoare, elastică, fără margini, fără timpuri. Nu ai - Nu ai cum să ai, parte de această reţea năruitor de fină, imprescriptibilă, pipăind nevinovat intim eternitatea. Până la a reveni circular spre a fi neîngăduit de rigidă, nefiresc de ternă, cale de-o clipă. Până la a deveni, într-un ritm morbid tiptil şi totuşi profund natural, un îngheţ de nesiguranţă într-o insolaţie de curiozitate, un gri ocean de stăruinţă într-un mov deşert de dorinţă, o ploaie de nisip ideatic cu debit asimetric, ce năuceşte sensic vectorii jarului senzitiv, conform unor ciclii de vibraj ambiental de o sinistră consecuţie, până la a mai înţelege nimic altceva dincolo de dansul haotic al Pre-Nimicului. Insuportabil, interogaţie, imprecaţie, incantaţie, idee, imaginar, imaginal, ilimital: Începutul. Începătorul. Şi aura lor: CUM.
Nu Cât. Nu Cine. Ci CUM? Fiindul. Universul. Universul, ca Drog invincibil şi Mister indicibil. CUM? Totul, din Nimic. Timpul, din Nicicând. CUM? ÎNAINTE de ÎNCEPUT. Înainte de început Erau-Nefiind Nimicul şi Nicicândul. CARE era Miezul Viitorului Întreg şi al Întregului Viitor? Şi UNDE se afla? Poziţionat în interiorul a CE? CE era Ceea ce producea, îngrijjea, succesiona, Creşterea şi Devenirea SA? CE era Starea de Suspensie fără limita de centru al contracţiei? Era Lipsa de Centru. Lipsită de Centru din orice punct măsurată, Era Nemăsurabilă. În Netimp, pe tot cuprinsul Nimicului, deci, Nicăieri, existau, doar Eternitatea şi Entropia. Deci, Nu Existau deşi Deja Erau Pretutindeni. Neexistând Eternitatea, nu exista Multi-Timpul. Neexistând Entropia, nu exista Multi-Dimensiunea. Nu Durată, Nu Distanţă. Nicicândul exista Tot Timpul, Nicăierea iradia Pretutindeni, Nicicâtul presiona Pre-Numărul. Fără Vreme, Fără Fruntarii, Fără Feluri. În jurul său, se formau deja, Oricând, Oriunde, Oricum... Contopite, Anihilate, Permutate, în Pre-UNU.
O Stare de Suspensie absolută, conţinând O Stare Ondulatorie avolută de Circum-Energie neamorsată, ce învăluie acest Prim Punct de Convergenţă anterior Punctului Unic, Punctul Pre-Iniţial anterior Punctului de Emisie a Forţelor Primare, Punctul non-dilatant, non-contractant, non-vectorial, anterior Principiului Primordial, Pre-APARIŢIA de DINAINTE de Prima APARIŢIE, Pre-EXISTÂND Nicicum, Nicicât, Niciunde, Pre-EXISTÂND Oricum, Oricât, Oriunde, Pre-EXISTÂND Încastrată, Zăgăzuită, Ţărmurită până la Resorbţia, Retragera, Retroemisia PRE-UNULUI în SINE.
Un Punct Unic de Convergenţă Supra-Comprimându-Se până la Supra-Impresionarea Demiurgică A Unui Prim Punct Omnienergetic Hyper-Comprimându-Se până la Atingerea Punctului Critic Iniţial. Intra-Presionare Maximală, Intra-Densionare Maximală, Instantaneitate Supra-Optimală reverberând Intra-Puncti-Formizarea-Post-Infinital-Deflaţională, DETONARE Egal-Total Direcţionată, Circularitate, Energie, Timp, Materie, Anti-Materie, Emisie, Dimensional, Coagulare, Undă, Viteză, Dispersie, Masă, Volum, Răcire, Inegalizare, Inflaţie, Fragmentare, Ultra-Dispersie, Reconvergenţă Pluri-Dimensională, Micro-META-Universul Universurilor.
++++++++++++++++++++++++++++++++++++
To U, My Departed Lil Sister, CRIS
(2006)
(c) Xiron Xin Marian
Nici azi am aflat. Ca in fiecare zi. Nici-un indiciu. Tot nu ştiu de ce-ai murit. Nici ieri ştiam, în fiecare zi n-am ştiut. În fiecare noapte am pierdut sirul tuturor întrebarilor: de ce-ai murit? de ce-ai murit? de ce-ai murit? de ce aş fi păstrat şirul? de aducere aminte – dacă aş fi aflat răspunsul. De dăltuire a momentului ce ar fi trebuit să fie secunda 1 a imersiunii în nesfârşirea unei disperări fără margini, întristate de fiecare dată când s-ar fi simţit pe sine însăşi în tristeţea mea împacata plutind pe hidoşenia furiei mele, dezlănţuit urlată sub fiecare privire opacă şi sub fiecare zâmbet absent scuipate lumii în repetat-insipidele interacţiuni din’afară spre mine; am uitat de câte ori mi-am dorit să ma las învăluit în răspuns până la a simţi binecuvantarea chinului de a’mi fi dor de tine ca-ntr-o jupuire de viu de mine însumi; am uitat că eram pe unul din masivele din jurul vancouverului, am uitat că eram pe teritoriul cypress bowl recreations ltd, am uitat că mai aveam 80 de metri până în creştetul mount vaughen pe hollyburn peak atunci când în mod uluitor mi-a sunat bătrânul mobil din adâncurile rucksacului, am uitat de bucuria escaladei furios pentru că sunetul simplu zbârnâit al telefonului mobil distrugea pacea sacerdoţială a efortului fizic, am uitat de enervare bucuros că am vazut cum ma sunai chiar tu într-un moment atât de sălbatec de frumos, am uitat cine sunt şi de ce cand în locul vocii tale o altă voce s-a recomandat drept reprezentarea unui procuror de caz care mă anunţa de pe telefonul tău că ai murit la 14:30 ora româniei; am uitat de ce mă miram că mă anunţă cum tu eşti jos la picioarele lui şi-ale altor 8 oameni acoperită de un cearceaf din care se ridicau spre cerul de august aburii petelor roşii de sânge ce impregnau albul textil ce te acoperea cu amorţeala ultimului tău strigăt; am uitat cum am vrut să arunc spre poalele muntelui nenorocitul ăla de mobil şi am continuat să-l apas disperat de ureche; am uitat care ureche; am uitat când am ajuns la poalele muntelui, când am intrat în vancouver, când am ajuns downtown, când am rezervat biletul de avion, când am ajuns pe aeroport, când am părăsit canada, când am traversat oceanul, când n-am observat că sunt deja în europa, când am dat 200 de dolari canadezi taximetristului care rânjea încântat, am uitat că i-am trântit uşa peste încheietura mâinii când a vrut să-mi dea vesta de ploaie uitatâ pe locu’mortului, am uitat de ce i-am ars un cap in gură vecinului tău care bocea cu voce de pizdă excitată, am uitat de ce l-am împins pe tata de-a căzut în cur, am uitat de ce nu-i auzeam pe procuror şi pe medicul legist cum se chinuiau să mă pună la curent cu mersul cazului pe holurile IML-ului, am uitat de ce nu i-am zdrobit rotulele, coatele si barbia rătăcitului tău soţ, am uitat dacă mi s-a parut hilar pompoasă frazarea preotului de la cărămidarii de jos, am uitat tot ce voiau toţi cei care voiau tot ce credeau c-ai fi vrut tu pentru propria’ţi înmormântare, am uitat de cate ori ţi-am sărutat fruntea zdrobită savant machiată de îmbălsămători, am uitat de ce când te-au îmbrăcat în rochia galben pai mi s-a parut uluitor de frumos cât de incredibil de flexibilă pareai, am uitat cum am trecut peste îngheţul ce m-a potopit dinspre creştet spre tălpi când mi-am spus că probabil nu mai ai multe oase întregi, am uitat cât de enormă mi s-a parut că e distanţa dintre etajul 10 şi viaţa de-acolo şi moartea care te aşteptase nepăsătoare printre firele din iarba solului, am uitat toate astea când te-am sărutat pe buze ca pe oricare dintre iubitele mele înainte să închidă capacul şi te-am muşcat de buza de jos şi n-a curs sânge deşi ar fi trebuit să-mi rămâna ceva de la tine; n-am aflat de ce s-au ruşinat toţi atunci, n-am aflat de ce mi-a zis mama că e păcat pentru că eşti soră cu fratele din mine, n-am aflat de ce nu i-am mulţumit celei ce ne era sora vitregă pentru ca m-a târât de lângă cruce în timp ce râdeam încetişor în timp ce ascultam ultimul tău mesaj vocal lăsat pe mobilul meu cu doar 3 zile în urmă; n-am aflat cum au trecut 4 ani fără să aud cum mă suni iarăşi din tripoli, benghazi, palmyra, petra, roma, milano sau florenţa; n-am aflat câte bile de opp, caramele cu haş am comparat cu chihuahuan-peyote intr-o singură noapte, n-am aflat cât de blazat sunt de atunci şi n-am aflat cât de uşor am uitat de toţi cunoscuţii de până atunci; sau poate am aflat şi din nou şi din nou am uitat, am uitat să-mi notez ce citeam, ce spuneam, ce-mi spuneam că voiam sau nu, acum 4 ani, mie, tuturor: v-am citit toate jurnalele, mi-am citit toate jurnalele; mi-e lene să mai visez ceva pentru ale voastre, mi-e greaţă să mai doresc ceva pentru ale mele; ar trebui să le sfârtec pe-ale voastre; aşa c’o să le iert; ar trebui să le rescriu pe-ale mele; aşa c’o sa le uit; am uitat să-mi citesc în palmă; am uitat să-mi plesnesc iubita; am uitat cât face trenul-a până în trenul-b când se’ntâlnesc accidental în gara-c; amândouă cuvintele au ramas aceleaşi: am uitat; am uitat din când în când sau de unde până unde uitarea asta.
XIRON
++++++++++++++++++++++++++++++++++++
DISOLUTIONERS GATHERING TRIP
[INTERPROCESSIVE MIND SLIDING]
(Fragment) “..MMMMMmmmm !!!…iiiiiiaaakkkkhhh !!!…blleAhh !!…HUH!–CE!–cât măsa’n cur am băut?!?…şiii… Ce Mama Dracu’i cu chiloţii aştia de mătase-damă pe cap?!! AoleO-LLeO-LleO! …camera…tavanu’…totu’ se mişcă’n juru’ mi …AaauuLLU!! Mă dor oasele şi toate alea de parcă m-ar fi pitrocit cu maiu’ cinci gealaţi… …greaţa…capu’ ţăndări…aaufff-oleommamămmmhh…”
… Obosit ca un val pipernicit arând un ocean fără hulă, mă trezesc năuc- bocciu cu ochii’ nţepaţi sadic de lampa de birou răsturnată fix lângă ţeasta’ mi pulsand şi bubuind ciudat. Creierul mi-e total expandat în lichefierea’i metalică. Doamne ! Ce dracu’tot gândesc?! Am un gust uscat-cleios-acru în ceru’ gurii şi-mi simt tâmpla stângă şi pometele amarnic jupuite de perii covorului gros. În timp ce mă adun de pe jos cu greutate, îmi revine’ n minte seara trecută dar nu şi restul nopţii. Păşesc spre zona mai puţin densă a întunericului, oarecum oblico-vertical, ondulând nesigur. Despart precaut draperiile grele şi ochii’ mi zvâcnesc spasmodic, înjunghiaţi de hidoasa fantă de lumină. Aaaa! – uite jos piscina’ n care’ am bâldâbâc az’ noapte. Phiiiii !! Iaca poznă! : Sunt la podu’ Nilului, hotel Omar Khayyam. !Alta’ n curu’ Stanii!! …Ceee… parcă… La Dracu’!! Parcă mi s ‘adună gândurile – firicele ‘ntr-un şuvoi-amintire.
[ Ya rabb bekamal-e lotf khass-am gardan...
Divane-ye khud khan o khalas-am gardan. ]
=Switch’d HUMAYUN=
(23 August 2003 h 00.45-Prislop)”M-am culcat intr-o dimineaţă a lunii Misra, dupa 8 cani cu arak visceral vorbite juma de noapte cu cela zălud:Djibril-Zeyn-el’abd’Djinn’al Raz-bin Nawaf’ibn’as Sukrek, lângă Maquam-ul lui El XIN cel cu lumina ochilor curăţată în Zem Zem, cel care se simţise îndeajuns de păcătos încât să cheme la Wird doar stelele cele mângâiată de affreti. De mult timp El XIN era onorat la fiecare 5 ani cu un Mulid total aparte. De 20 de ani luam şi eu parte la sărbătoare, cu oarbă râvnă. În precedentele trei ocazii festivitatea îmi dădu’ocazia să mă dezlân în ţăndări de’avană depravare haotică. ‘N’aşa hal încât până şi-un neutru precum swami Vivekananda mă reboteză fără tâlc drept alde prea plecatul cu mintea şi pietatea DHIMM KALIKANZAROS SAHIB-BAZM-OQALAM. De 15 ani numarul demnveniţilor se tot împuţina, ultimele două sărbători fiind deşertate de tot mai mulţi. Iar de data asta chiar şi dervişii ‘ăi rotitori plecară iute goniţi de preaşuia duhoare răspândită de kurbasha mea argăsită şi frăgezită cu urină de pisică.
Uite d’aia nemaiputând noi, eu şi Djibril nu contenisem a comenta aprinşi toata seara şi bună parte din noapte, cât de dat în moaşă’sa mai este Fahr’ad’din Gorgani in “Cronica cea Minunata a Nemaipomeniţilor Mobad, Sahr’banu, Ramin si Vis” şi ce spumoase cârlige narative relevă stilistica ăstuia. Dacă la primele căni de arak mai căzurăm de acord că romanul Gorganianului onziemist ascundea foarte sprinţara pseudognoseologie a hiatusului cert dintre ridicolul monogamiei şi fertilitatea adulterului, pe la a şasea cană pântecoasă de “cârmâzul huryei” deja ne păruiam ca orbeţii, Djibril fornăind ca (hâc!) ăla ascunde o morală de latrină într-o fluiditate de lapte şi miere a discursului, iar eu bălmăjind lugubru că ”- ete fleaşc! d’aia nu mai poate labagiu’ ala de morala lu’ peşte, dân moment ce dă fapt era un sărăntoc scopit d’atâta invidie.” Deja pe la a şaptea cană ne proptirăm frunte’n frunte cu ochii abia mijiţi, zbierând piţigaiat unu’ spre’ălălalt cum că prospeţimea epică a respectivului este ba bengoasa, ba nămoloasă. Mă rog; de la un anumit punct, adânc osteniţi, ne priveam deopotrivă blazaţi-condescendenţi, duhnind de’atâta’ndogăţire : ” - Whazaa’Sahib? – Pai…cu gandu’ la cum se’ntampla alde Hassan’ibn’as Sabbah si gasca lui. – Hai na! ce vrei; proie du jongleur! “. Şi dă’i ‘nainte tot aşa cu inutilul.
P’ormă…îmi amintesc ceţos că’mi trăgeam agasat gluga djallabyei peste ochii’ aproape’nchişi şi mă culcuşam vag ghemuit în nisipul fin, strângând în mâna stângă codirişca scurtă din tibie de ţap a kurbashei şi’n a’ dreaptă cana de tablă smălţuită albastru. Cu creierii bine’ncleiaţi, în timp ce adormeam, bombăneam grohăind răguşit spre Djiby:
“-Ce’z’săşi ? ăăă ? Aaaa! Chestia aia prea rotund amestecată cu…Bine-bine, mulţam de efort, mulţam dă spiel. Numa’căă …mmm…Bă Navlecule!!! Io’s grecotei după dume-nume, dahoi şi daimon după spirit şi chtonogenet dup’a mea născare mhm; şi p’ormă ce şerbetu’ meu tot stai cu curu’n două samare cand ai doar un catâr!? Pă’ bine băă… Eblis Rebegit! Numa’n limita dântre două lumi şoaptele’ţi excitate? ‘Ţ’ar capu’al’reacu’ d’evaziv leşinat! IIIIh!! ‘R’ai’al ‘iaca’lui! că eşti numa o umbră’mpleticită, un suport de burnus, o chicoteală tâmpă de pleoştit Lurens al Rabiei! Un hârdău în care’ncape juma’dă feddan de prostie… cămilele tale au râie bactriană şi tu te pişi împotriva Khasimului dăgeaba căă…tot sub burta calului tau o să crăpi… ş’o să ai tu parte de Meded dân părţi! îîhî..mmşi.. plesni’te-ar amocku’ngg…sukrekit beţiv ce eşti…hrsss…”. Între timp alde Djibril sforăia demult. Activitate la care dealtfel am purces şi eu cu toata voinicia. Presupun. Apoi…
Apoi…mă reunesc eu cu mine însumi într-o amiază târzie arămită de un crepuscul leneş. Mă trezesc subit în faţa moscheii Nebi Daniel (Imaginea acesteia îmi pare de o fulminantă sobrietate, drept pentru care în gând trimit la decojit Moscheea Albastra din ‘Stambul).
În juru’mi nimeni, pustiu de oameni, animale, păsări. De’a stanga’mi şi’a dreapta’mi, două giulgii copte de in iordanizat. ‘Nainte’mi o gramajoară de nisip auriu, siluită de trei picături de sânge. ‘N’urma’mi cinci pene de quetzalli. Deasupra’mi, vibrând în aerul imobil, şoapta transfigurat monotonă a sclavului Bilal: ”… in’sha”llah…Makka!…in’sha’llah…“. Între tălpile’mi crăpate limba smulsă a unui cimpanzeu bătrân. În mâna stânga un kurbash, în cea dreaptă un styl de plumb. Înlăuntru’mi, un volum de vid alb, sufocant prin senzaţia de unicitate neinsingurată transmisă.
Mi se intunecă vederea, mă preling pe pamântul pietros, mă chircesc orizontal şi adorm încovrigat, pentru a mă trezi intr-o hrubă lungă, blând boltită, cu pereţii din cărămizi brune smălţuite. Sub lumina spectrală, vert-fonce, Alexandra îşi hăcuie şevaletul de atelier cu o secure dublă, pe coada căreia e scrijelit stângaci, cu litere înegrite de foc, XIRON. Full Black-Out. Unică Vagă Perceptie…Vid. Vid. Suspensie. …Împietrit urmăresc scena. O stare, un timp, moment cumplit de cunoscut, simţit intim, personal, un moment mereu idem configurativ, o stare de ondulatoriu palpabil, chinuitor de prezent sentiment desfigurativ, o sferă de vaste senzaţii, percepţii, respirate drept năucitor de important cumul transfigurativ…definit drept…EU. Eu.
EU…MERCURIUS Marian. MERCKURYO MARIAN. Mercurius Hiperboreus. Marian Merck-Ur-Y-Om-Arian…Marian Diacu. Abscons ascuns în Măscăriciul Alb al Chintrei de Ambra, AKA White Jester of Amber Kyntra, dit Le Pasquin Blanc du Ambre de Kintre, zis Sahr’el Khalid ibn Kaan Z’Arouz. Eu,Maimuta-Peste, Jaguarul-Uliu, Sabia-Pin, Ghepardul-Delfin, Mimul-Acronim. Eu, ‘Mhrabout Rifiel Kukykokolomo Loloma Macikumba, Disjuns în Ravenis Kalikanzaros Periplousus Chtonogenetou Eu, Kyntrakynokymatrah Amtrashivamidzhar Boddisattva, Eu, Gerizu Drako Pelsagau Kuz Kogaion, alias Kalias Maginulfas Pontifex Verbum. EU, XIN EUXIN. EU, XIRON XIN. EU… XIRON. EU. SALBATICIE, Dementă Arborescenta, Decomprimare, Dispersie, Fuziune, Fisiune, Punct. EU.
!Dar EA? Unde este Ea?! Unde e Moartea!? UNDE? Scânteie. Tresar. Observ. Tresar. Violent. Preaplin sufocant. Îngheţat, gâtuit…observ. Simt, zăresc, percep, înţeleg. Fulgerare de’o secundă, multicoloră, caleidoscopică, erupţie imagistică păzită de nefilimi şi cherubini. Aceeaşi Viziune-Obsesie. Prăbuşindu-se peste mine strivitor. Indiferent de evoluţia fundalului. Atempic. Moartea, Şevaletul, Securea, Hruba, Smaraldiul, Eu. Ritm sisific al respiraţiei. Enorma mea vinovăţie, dureros conştientizată, indefinit Învăluită însă de continuitatea inextricabilă a marşului meu. Haotic in frenezia’i nepăsătoare, furibund în neodihna’i visătoare.
Marşul eternului peregrin spiritual, nemilos cu sine şi crud cu ceilalţi, ars de setea calatoriei, consumat de foamea ţintelor etape. Insensibilitatea hierophaniei culisand pe senzitivitatea epiphaniei. Fecunditatea hagiographiei educată prin sterilitatea olographiei. Autarkeia Graphein. Ideatic mono-sacralic punctuat de factic omni-profanic.
REALITATEA Visului. Există. Dar…există mai ales VISUL Realităţii…”
DISOLUTIONERS GATHERING TRIP
۩ ۩ ۩ ∆ ۩ ۩ ۩ 
