JOKERUL

by Radoo Boot Bothaa on his website module

Jokerul ( - poponețele și conferința - )

[1] Reet = fund, cur (olandeză)

[2] Mof = peiorativ pentru “german”, folosit cu deossebire ȋn WW2.

http://radubotta.com/2010/05/18/jokerul

Uneori ne declarăm iubirea ȋn sferele cele mai ȋnalte. Ȋn oglindă ȋnsă ȋți aduni resursele de indulgenţă și reuşeşti poate să tragi Jokerul. Străinii scot Jokerul la arătarea ta mălăiaţă, culeg ce vor și te alcătuiesc ȋn tropic și topaz, dacă te-ar judeca ți-ar fi mai ușor dar asta ȋți rămȃne, cumva nefericit. Ţi se dăruiește sau ȋl deduci, Jokerul ȋți aparține și i te dărui, ȋi oferi iubirea refuzată străinilor ce vor să cadă la ȋnțelegere. Străinul ești tu ȋnsuți, alteori e doar el ȋn vȃrful degetelor ori sunteți amȃndoi străini vouă, Străinul e ȋndreptățirea și legitimitatea Celuilalt, legea. Străinii rodesc țări, culturi, istorii ȋn răspăr dar uneori te stabilesc ȋmpotriva ta pe tine ȋnsuți, ȋn captivitate sau note eliberatoare, la fel. Olandezii sunt mai ȋngăduitori cu absurdul și beteșugurile din care ȋți tocmești pe tușă măscăriciul din gustul lor pentru bizar și hipertrofie, colecțiile acestea de imagini mișcate sunt o perversitate răspȃndită, aproape o cultură. Muzeele conduitei noastre abundende dacă nu greșite, naivități adȃnci ce nu ȋncetează să ne surprindă și atace ȋn cȃmp deschis. Ce nu apucăm să fim se ridică violent și precis ȋmpotriva a ceea ce suntem, ȋntr-o dialectică de balamuc. Ȋn Olanda nu ți se caută explicații, nici scuze, ești lăsat ȋn pace și te sălbăticești.
Gust ca un pervers bătrȃn ȋmbujorările prin care emigranții se despoaie stingheri de țoalele vechi visȃnd luna pe cer, copaci ȋn furtuna modelelor de cartier sau prăvăliți ȋn abandonuri severe, ei pulsează altceva și altcineva pe furiș, ȋn contrabandă și deseori fără nici un profit, scăpați pe ei ȋn pemperșii caracteriali. Poți conviețui cu astfel de partituri ȋn dezordine ori căuta un numitor comun absorbind gunoiul psihic, rămȃi ȋnsă deschis la sugestii, riști să fi alungat din tine ȋnsuți, luat pe făraș de sisteme politice, femei nebune sau gloanțe ȋn toaletă. Ești ȋn irisul umbrei, te urmărești precum un Chihuahua și poate nu ai dreptul să fii ceea ce ești, sau nu vrei. Dar ești constrȃns de-acum să trăiești camuflat, să ȋntrii ȋn Mască precum pășeau goliți de mațe faraonii ȋn coșciugele lor pictate. Jokerul. Trăiești, adică riști să ajungi la gunoi. Și te cheamă Nina Ricci.
Pravili pădurețe ce decurg din barierele de limbă și alte margini de sat sunt cu mult mai accentuate decȃt vagile și instabilele idei despre tine și despre locul tău ȋn lume, stȃrnesc furtuni și ierni identitare la capătul cărora auzi voci tȃrȃnd perfuzii pe holuri de spital. Să cedezi acelor sugestii? Pȃnă unde să mergi ȋn călăuza lor? Ce riști hotărȃnd să nu le mai dai ascultare? Se profețește din scoica lor și sunt juste, ȋn subiect nu-s erori ci numai accidente cu o valoare neutră, psihologie, praf psihic. Mi-aș dori să pot achita argumentele ȋnvălurite, tăcute din jur, tiflele din stația de tramvai. De curȃnd am ȋnvățat să neglijez, mă neg cu virtuțile unei noi necunoașteri, ȋn comandamentul ilustru al modernității: necunoaște-te! Necunoaște-te pe tine ȋn Celălalt! Nu importă cum și ce sunt din ce vor străinii mei să aleagă, m-am stȃrnit ȋn cea mai frumoasă formă de singurătate posibilă din labirint, cum ȋl numește Paz. O formă de exil privilegiată, primul cerc, acolo unde pleci din tine și te abandonezi dȃnd drumul la păsări pe geam, cu pieptul. Ori poate numai am uitat mai departe. Sunt un om liber și recunosc, sunt liber ȋmpotriva mea, pentru ceilalți, ȋn-străinat dar ne-singur, simplu Altul. Poate chiar Voi.
Femeile pornesc altfel, sistează printr-un artificiu minor dar interesant complicatele tranzacții prin care ne aranjăm pentru profitul mizer al unei bune păreri, contenesc negoțul cu pandemoniul chipului rătăcit, vor repede. La capătul acestor calcule sumare, firești, peste care ele sar cu grația aranjamentelor de culise dar mai ales aranjamente pe față, se gătesc subterfugiile altei persoane, cea morală, Cetățeanul. El este ȋncununarea corectitudinii publice, o utopie aparte și ȋn esență dușmanul public numărul unu: cetățenii funcționează ca o crimă organizată ȋmpotriva indivizilor acuzați pe nedrept de jokerism. Femeile au Cetățeanul cel mai departe de sine, caută soluții proxime pentru a rezista unei societăți ce pune firesc ȋn ele Străinul, pe Celălalt. Cetățeanul, adică noi insipizi, inodori, incolori pe străzi toamna, aruncȃnd Jokeri din mȃnecă. Femeile se privesc pe sine prin ochi de străin, se aranjează acolo cu Jokerul ȋn pleoape, abandonează privirea ȋnăuntru situȃndu-se ȋn lumina imaginarului străzii, prisme colorate ȋn luna minții de bărbat lup. Femeile sunt ȋn afara lor, deja ȋn noi, așa cum Jokerul e ȋn afara noastră, deja ȋn ele. Facem bine pȃnă ajungem față ȋn față cu El ar mai trebui spus, e o școală a reciprocității și un delir al erorilor ȋn legătură cu aceste calcule ȋn care asumi sau nu asumi la fel de ineficient.
Femeile ce dau din cur nu se bat cu ele ȋnsele, n-au să cȃștige o astfel de partidă, se frămȃntă numai cu noi ceilalți, prin ochii noștrii. La asta s-ar limita cruzimea, păgȃnitatea siluetelor feminine și felul ȋn care ȋși stabilesc bazele identitare și culturale ȋn ceilalți, ȋn jurul lor, ȋn dede/subturi. Mȃnjite cu mascara, Jokerul ȋnsuși, ele tot astfel strȃng de gȃt Jokerul ȋn reetina[1] boilor, Jokerul se ȋmpușcă pe sine ȋn fiecare trup feminin ȋntins pe gard. Cele mai frumoase clipe ale acestei contradicții este femeia ȋn dragoste, cu Jokerul abandonat. Femeia cedează ȋntotdeauna Jokerului, dacă ȋnțelegi astfel știi esențialul despre ele. Despre tine ȋnsă nu mai știi nimic dacă ajungi să te cunoști căzut, scurtcircuitat de empatie. Pe scara halucinată a femeilor posibile și imposibile se află cel mai sus, chiar și deasupra ȋngerilor ce-ți stau blȃnd pe umeri, femeia ce devine proaspăt Jokerul tău, cu ironie blondă și plouă afară și e primăvară. Și tu Chihuahua vigilență.
Scăpat – pe tine - din România ajungi abia tȃrziu să te ȋntrebi care au fost iluziile de ȋnceput, cum, ce a fost Străinul ȋnainte de a fi ajuns tu ȋnsuți ȋn ipostaza lui sedusă de primejdii, străin non-stop. De ce treci mereu prin oglindă ȋn intervale din ce ȋn ce mai largi și mai definitive, cȃnd nu mai ai ce aranja, alții trag sforile. Ȋn această epocă internaționalist efuzivă unde pentru a fi ȋmpreună primim un comandament ȋn plus, să ne unim ȋntre noi dar şi străinii - ce ne aparțin - ȋn suprapuneri și ajustări să devină și ei Una. Să fie ȋmpreună, e un cerc ce se formează cumva ȋn degringoladă și gargară intelectuală, un cerc al imaginilor care ne scapă și pe care ȋncepem să-l organizăm și punem ȋn ordine. Ȋn mijloc dormitează talia stȃlcită de mantă a Jokerului, abia așteaptă să meargă iarăși pe sȃrmă, să ne trezim. Venim unul spre altul dintotdeauna ca străini, putem găsi un cadru intim, cald al acestei prefaceri? Cȃt putem salva din ȋntȃlnire dacă ȋi dăm de la-nceput concluziile? Ori felul ȋn care ajustăm chiar lucrurile pe care le ȋntoarcem limpede, lucid despre noi este și măsura Celuilalt? Nu-l putem salva lui ȋn măsura ȋn care nu ne mȃntuim cu noi. Aranjamentul politic- civic-cultural ce se revenidică acum ar fi o feminizare a ȋntregii societăți, avea Jung un eseu despre asta. Nu vreau să mă aranjez ȋn ochii celorlalți, pretind ca Jokerii mei să alerge liberi, să pot risca lucruri ȋn dezacord cu toți și cu mine, sunt oameni care nu se bat pe stradă din principiu - dar pȃnă cȃnd? Instigatorii de la Brussel privesc ȋnsă printre ulucile gardului european râzând ȋn acelaşi timp și spațiu, bătȃnd cărțile. Your turn, all in!
Eresul european intră la concurenţă cu miturile naţionale, naţiunea e ȋncă o ideologie care ne-a trădat, am murit – jokeri - pentru Jokeri secole la rȃnd unii ȋmpotriva celorlalți. Deși mai degrabă miturile internaționale ne-au trădat deplin și atroce, Jokerul ȋn forma lui solidă, nu gazoasă, un Joker friabil, castrat. E vremea să facem pace, să ne putem muta și-ncepem să visăm la țări – străine. Să trecem ȋn revistă cȃteva diferențe dintre miturilor naţionale ale românilor și olandezilor pentru a putea ȋnțelege prin ce, cum, ȋn ce să mă ȋntâlnesc cu olandezii, unde. E limpede că ratez dacă nu substanța acestor ȋntȃlniri, măcar aerul lor firesc, dacă nu pe ei ȋnșiși, pe mine cu ei. Știu cumva ȋmpotriva mea că ei ar fi alții deși nu ȋmi mai reprezint asta, nu am putinţa de a mă ȋntoarce și sunt prins la fileu. Ce e ȋn definitiv altfel, ce ȋnseamnă aici? Cum să accept exilul, iarăși – sau cum să ies din el stȃnd pe loc -, nu am melancolii semite să mă ȋnchipui alt/undeva toată viața. A fi altundeva e o greșeală de logică, nu de amplasare. Ȋmi ȋnchipui că exilul e ȋncă o figură de stil la altceva, mai profund şi mai bun. I want to feel like home, poți demonstra asta silogistic, conchide astfel, găsi un “acasă” așa cum? Gândirea poate modifica orice, vreau să cred, are un suport fragil, psihologic şi poţi călători oriunde, asta e diferenţa dintre gândire şi vis altminteri, visul te duce şi pe gândire o duci tu, tot unde vrei, tot unde vrea. Mă ȋntorc acasă prin văgăunile gândurilor căci dacă e să fie casă, e undeva mai adânc, mai departe decȃt trei mii de ani de frontiere sincere sau abstracte. Acasă e şarpele din noi, numai, omul rătăceşte.
Românii se mândresc să fi rezistat pe glia unde s-au născut – sunt creatori ai ȋnceputului propiu, un mit ȋntors!, n-au apărut ex nihil ci ditr-alte două popoare, feminin și masculin! Olandezii se știu ȋnsă alungaţi din sânul stamului germanic ȋn bălţi şi mărăcinişuri, au fost nevoiți să-şi facă singuri un pământ troglodit, au evoluat dintr-un singur popor devenind ferice altcineva. Un neam face o țară, ceva mai veridic dacă nu și mai tragic, ce a fost la ȋnceput, oul sau găina? De aici două temeri distincte: pentru romȃni a nu te preda unui alt popor, la olandezi de a nu te poziționa ȋntr-o definiție prea strȃmtă. Românii continuă numărătorile dacilor, fugarul era un om pierdut, călătorii pe mare trecuți ȋn rȃndul morților iar astăzi cei plecați trădează. Ȋn India mai găsești recensăminte bizare ignorȃnd cinicii dezbrăcați ȋn stradă, bieții Sadhu, sunt ȋntotdeauna ecuații ce pun ȋn dificultate o parte din populație pentru a salva o definiție sau alta, n-am fost niciodată toți cȃnd Jokerul numără. Ȋn contrapondere, ȋntȃmplările literare ale Olandei se pot lipsi de romanele şi eseurile de infanterie scrise pe digurile naționale, sunt ȋntregi din cronici sau jurnale de navigaţie. Olandezii nu trăiesc din Erasmus, Descartes ori Spinoza, mai degrabă din Heemskerk sau umblȃnd ciufulite personajele lui De Costers. Tot astfel e o diferență de postură etică și de participare la ethos fiind romȃn ȋn afara Romȃniei ȋn raport cu a fi olandez sanchi! ȋn insule. A fii olandez e mai lesne, mai la ȋndemȃnă plecat fiind să fii ȋn continuare, decȃt a fi romȃn ȋn surghiun, de capul tău. Olandez e mai ușor să nu pleci de altfel, părăsești Olanda din nevoi subiective iar Romȃnia din cele obiective, grosso modo. Ai putea conchide, Olande e mai părăsită decȃt Romȃnia dar asta nu spune nimic.
Noi am ȋmprumutat platformele și fasonul ideologic al naţiunii de la germani şi francezi, adică naţionalismul ridicat din sfera mitologiei populare şi demagogia statului ce sună latin ȋn mințile unora dar pronunțat a la francaise. Olandezii nu au recurs la acest model ȋn criză definitivă prin ingredientele cangrenate de feudalitate tȃrzie, de nedigerat ȋn mațul postmodernului avid de străini și de ceilalți, mai degrabă turist decȃt lector. Modelul, oroare, e ȋngropat de germani – alții decȃt autorii lui de secol XVII-XIX, străini germanilor de azi ce se iuțesc să depisteze tot ei resursele pentru o nouă epocă, străină nouă. Lipsa de simpatie a căpătat un accent liric cu ocazia spargerii ultime și definitive a oglinzilor germane ȋn cel de-al doilea război mondial cȃnd olandezilor le-a fost aminită alungarea lor amarnică de ȋnceput de ev. Cum privim noi spre Rusia sunt și ei chiorȃș la Estul lor ferecȃndu-și cu două lacăte bicicleta de tȃrșa moff[2]-ilor. Olandezii au dat și o altă paradigmă politică, mai realistă, modelul britanic le-a fost mai aproape, ceva mai simplu şi mai trainic, monarhie şi colonii.
Am ajuns ȋn Leiden după o noapte ȋngrozitoare, vȃnătă, crȃncenă, și anunțul conferinței l-am citit prea tȃrziu, m-am alăturat corpului de profesori scuzȃndu-mă de fiecare dată că nu prezint dar sunt un ascultător fidel și harnic, adăugam cȃnd ȋmi ȋntindeau mȃna zȃmbindu-mi printre statui și cafele. Pe hol am admirat statuia lui Philipp Franz von Siebold ȋmbrăcat ȋn uniformă militară, ȋntemeietorul japonismului ȋn Leiden, un savant gata de orice, e adevărat că făcuse diplomație și puțin spionaj, nu adunase numai flori și ciupercuțe prin Nagasaki. Ȋi sunt recunoscător Martinei van den Haak ce a avut bunăvoința să mă invite la dineu, la ȋnceput din greșeală dar mai apoi chiar am ajuns la masă. Profesorii mi s-au adresat afabili fiind poate mai bine ȋmbrăcat decȃt ei și ras ȋn cap năluceam simpatii budiste, cu toții erau febrili, curioși, am ȋnceput conversații savante, abracadabrante, muzica, sferele, oferind fiecăruia cȃte un subiect ȋnrudit, după care au priceput că nu aparțin dar fiecare ȋn alt fel. Eram un Joker compact, aproape ȋndurerat, aproape prieten, binevenit. Iar apoi m-au confundat ȋn neștire alegȃnd de pe lista de conferențiari cȃte un nume – bunăoară Allen Silver (Columbia University, Sociology Deparment) credea că aș fi locuit ȋn Essex -, și au purces să mă execute ei pe subiectele lor, prinzȃnd curaj și nesimțiri golașe.
Nimeni nu dumirea detaliile dar bănuielile fierbeau armosfera și acuzațiile nu s-au lăsat așteptate, criticile au fost vitrege, temperamentale, cercetătorii se jucau cu sinceritate și prestigiul lor la masa rotundă creștea, unde era nevoie ȋncasau cu feblețe. Nu mi-a venit să cred, ei chiar cercetau. Lucrurile au curs ȋntr-un sfȃrșit de la unii la alții prin tipărituri, ce s-a pronunțat a rămas un mister ȋnvăluit ȋn dicție hindu, han și ȋnfundături de ureche Minesotta, chingile ȋntrebărilor nu preparau ȋnsă orizontul textului ci ȋl fărȃmițau din lături. Bunăoară indienii s-au gȃlcevit ca la ei acasă: de ce madam Kumar s-a hotărȃt pentru Vanarasi ca ilustrȃnd sufletul Indiei, de ce nu alt loc ȋn raport cu o temă ce nu pretindea o localizare de acest fel și unde e sunt musulmanii?! O muștruluială de la doi metrii, ȋn șoaptă. Accentul și intonațiile, pregătirea de scenă, aparițiile au fost cu totul fenomenale, nu ȋn ultimul rȃnd punctele de vedere. Ȋn categoria discuțiilor la acest nivel variațiile nu importă mult pentru că nu materia și focalizarea pe care o dai problemei e decisivă cȃt disticția filozofică, de metodă pe care o propui. Nici cȃt sapi, nici cȃt enumeri, ci cȃt simplifici și lățești. Ȋn cazul antropologilor, filologilor sau istoricilor pe un teritoriu sau pe cȃte o limbă e destul de simplu cu distincțiile, marea majoritate a ienicerilor ȋn cercetare nu răscolesc primordii, mănȃncă ciorba cu degetele. Oricȃt de incerte, sunt puncte de vedere ce merită prezentate, susținute, strigate, acesta este cuvȃntul, Baba Oarba. Dealtfel evenimentul a fost sancționat la ȋnceput de J. Silk ce a stat zece minute la ȋnceput și a declarat cumva ȋnțepat Carlei Risseeuw că este conferința ei. Și că e frig ȋn sală.
Disputa a meritat, sunt evenimente de ȋmbogățire reciprocă și nu schimbări de temperatură a disciplinei iar performance-ul contează ȋn aceste cazuri cu atȃt mai mult. Cuvȃntul lui Adam Sutcliffe – Friendship in the European Enlightenment - a fost ȋntrerupt de convorbirea walkie talkie a polițiștilor din stradă prinsă ȋn difuzoarele care au fermecat spontan atmosfera. Adam e un furtunos temperament de englez care a pledat cum ar fi jucat american football ȋn fața imensului tabloul revoluționar din Aula Universității, s-a urcat și pe masă. Becket ar fi fost gelos pe mise-en-scene și poveste, nimeni n-a suflat ȋnsă despre show, poate nu l-au gustat, s-au concentrat pe Secolul Luminilor. Cȃnd au ȋnceput și polițiștii să vorbească, mi-am dat seama că Leiden e cu mult mai subtil și mai adȃnc decȃt artificiile și pampoanele de pe Broadway. Un Joker savant , aproape impecabil. Adam a fost de altfel măcelărit pe nedrept de Herman care nu a prins ideea liberalizării și descongetionării valorilor subiective din Epoca Luminilor și pretindea alte concluzii.
Allan Siver a avut o teză șarmantă, prietenia ar ȋmprumuta o aură ideală din vechile bond-uri dintre războinici și nobili, reluăm și prelucrăm un ideal medieval cȃnd ne referim la valorile ȋn absolut ale unei relații dintre oameni mai presus de schimburi materiale și obligații precise. Mr. Silver are ȋn jur la șaptezeci de ani și o ușurință incredibilă de a formula un argument sau de a lansa ȋn echivoc și perplexitate problema, ridicȃnd din facil. Vorbește ȋncet, se oferă cu trup și suflet discuției și trezește respect chiar și printre cei ce nu țin pasul englezei polifonice, asta l-a scutit de reacții tȃmpite. S-a oferit să-mi trimită fragmentele din Tocqville care s-ar adresa subiectului meu pentru a nu fi nevoit să citesc tot, poate n-am timp. Reflexele sale de sociolog ȋnsă ȋl amplasează cumva șui ȋn unele argumente mai radicale și americanismul său nu și-l dispută cu mulți chinezi la masă. Bunăoară la provocarea mea cum America ar susține un sistem utopic lipsit de dedicație pentru individ și preferințele sale ȋn sensul legiferării ȋn disprețul faptelor, lagărul sovietic norma ȋn proiecție ce ar trebui să fie și nu ceea ce este, mă refer la politica drogurilor și prostituției ȋn primul rȃnd, Mr Silver nu a ȋnțeles despre ce e vorba și mi-a servit un clișeu. America e America, nu poate fi asociată Rusiei.
Iarăși interesant a fost subiectul lui Govinda Chandra Rath (G. B. Pant Social Science Institute, University of Allahabad), despre Panchatantram (“Cele Cinci Principii”), un text ce a servit la educarea ȋn decursul a șase luni a trei prinți tȃmpiți care au dus la disperare pe tatăl lor. Seara la masă i-am oferit ȋntrebarea cheie a tezei sale pe care el nu a formulat-o și s-a rezemat brusc de plăcere, uitȃnd lingura-n supă: “What a king should know?.”A doua zi i-am dăruit un volum ȋn franceză, l-a deschis trecȃnd rapid cu ochii peste titluri, ȋntrebȃndu-mă dacă e olandeză. A priceput că l-am prins și am scăpat și de sanscritist. Jokerul indian are ȋnsă trăsături pe care nu le poți recunoaște decȃt tȃrziu, e ȋn primul rȃnd mult mai prietenos decȃt confratele european dar se răzbună pe felii, cȃnd ȋi cade bine. Dacă e musulman, alege femeile. Ȋn general face figură de autodidact și neacoperind subiectele grecești, la discuții poate sări ȋn apărarea grecilor, ȋn falangă macedoneană, cu oiștea ȋn gard. “I think you are not honest to the greeks!”
Era cumva un risc era să trimit lucrarea pe care aș fi intenționat-o, tema conferinței fiind: “Conceptualising ‘Friendship’, its meaning and practise in time and place”. Aș fi vrut să vorbesc despre Joker, cum ne-am ȋmprietenit. Un prim impediment era adaosul “in time and place”, cumva inexact. Dealtfel am reușit două intervenții și jumătate care au pus ȋn paranteze discuția și am ratat una și mai importantă ȋn momentul cȃn am fost trimiși la cafea, pivotul discuției, ȋmi ȋnchipui. Lovitura de teatru a pornit de la Gabriel Herman (Hebrew University, Israel), pe un subiect grec: Greek Friendship and Human Nature. Discuția s-a purtat ȋnsă despre genetică, ar fi gene liberale și conservatoare, gene care sunt responsabile cu sociabilitatea, cu empatia etc. La ȋnceput am prins toată această discuție despre genetică așa cum ar fi trebuit să zbȃrnȃie la gura ierusalitului: acuzatoare. Mai apoi mi-am imaginat o capcană. “Let’s see who believe this for to recognize the Enemy.” Dar Mr. Herman se chiar folosea de argumentele geneticii pentru o demonstrație care a fost pusă la ȋndoială cu violență de Charles Macdonald (Senior Research Fellow – Emeritus, CNRS, France), avea și el o carte despre Genetică și vroia să afle mai precis la ce argumente se referă Herman. Te porți certa la cuțite pentru a cȃștiga disputa Prieteniei, momentul să tragi o carte din pachet după ce amesteci bine.
Nimeni nu mișca ȋn front, drăgălașa lesbiană Tazuko nu mai știa cum să ȋncheie discuția și mi-ar dat mie cuvȃntul dar Brij Tankha (Departmant of East Asian Studies, Delhi University, India, japonist) l-a luat pe Herman cu violență pe sus. Discuția răsuna pe tonuri severe ȋn clădirea șubredă, clătinată și de biciletele ce treceau strada. Trebuia să ȋl salvez pe Herman din gura indianului fără să-i dau dreptate, că nu merită. Așa că am intervenit ȋn ceartă ȋn momentul decisiv: păruială sau trȃntit de uși. Și am reformulat argumentul evreului ȋn contrariul său, cum ar fi susținut ce e just, autonomia cercetării conceptuale ȋn raport cu investigațiile empirice. Poziția asta, zic, referindu-mă la Herman, merită apărată chiar dacă e falsă. (Liniște ȋn sală, Jokerul) Va exista ȋntotdeauna o corespondență ȋntre cercetarea empirică unde sunt folosite concepte de o complexitate sporită și speculația ce se pune ȋn intenționalitățile elaborate ȋn jurul idealurilor etice, estetice, culturale ȋn sensul larg. Dar trebuie să apărăm autonomia conceptelor ȋn lumea lor, nu să le punem la risc ȋn raport cu repertorii de date empirice care ne pot spune orice. Momentul a meritat. Herman s-a simțit ȋndreptățit cu un argument pe care nu l-a prins, nu știa de ce are dreptate iar Tankha m-a acuzat că procedez neștiințific asumȃnd că ȋi dau dreptate lui Herman ȋn atitudinea lui pro-genetică. I-am aruncat lui Tankha – ȋncasa orice dar mai cerea - că nimeni nu e 100% “științific”.
Ȋn recreație s-au strȃns cȃțiva indieni, ei domină conferințele pe teme religioase sau istorice dar mai cu seamă la IIAS, deci argumentul. Nu-l consider pertinent pȃnă nu citesc textul, pronunțat nu mi-a fost ȋn totului clar. Dar pe scurt e o poziție riscată această genă responsabilă (sau iresponsabilă!) cu Prietenia. Asta a fost ȋn prima zi. Am mai fost chestionat ȋntr-o doară la masă dacă văd un raport etic și care anume, Andrew Lambert, sinolog la Universitatea of Hawaii, se preocupa de etica ce balansează și calibrează prietenia, el pledȃnd Confucius. Mai degrabă, i-am răspuns, prietenia ca și iubirea scapă de sub control, nu are ceva fundamental etic pentru că etica pornește din principii și nu din emoții. Ai putea spune alăturȃndu-le, că iubirea poate muri dar prietenia cu persoana pe care ai iubit-o să rămȃnă intactă, după cum prietenia poate muri și iubirea să continue. Aici să capete un accent etic, deși el e absorbit ȋntr-o pragmatică mai complexă. Ȋn general ești prieten cu oameni pentru că nu poți altfel, nu pentru că-ți propui și calculezi. Rusoaicei, abia o fetiță, Kapitolina Fedorova (European University at St. Petersburg), am ținut să-i accentuez o teză care mi s-a părut biased. Susținea că ȋn textele rusești vechi prietenia ȋn sensul politic, statal, a precedat ocurențele despre prietenia interpersonală. Se poate să fie adevărat dar ȋntrebarea e defectă.
A doua zi am fost neplăcut impresionat de traumele colonialiste ale Nitei Kumar. Colonialismul ar fi responsabil pentru pierderea prospețimii tradiției din orașul ce mi-e cel mai drag după Amsterdam, Varanasi. I-am replicat că situarea insistentă ȋn poziția de a recupera o memorie sau alta e o eroare, judecățile saturate de nostalgie cu privire la un loc unde nu trebuie să-ți mai amintești nimic sunt la fel de rele ca și colonialismul, timpul ȋnsuși are o amprentă suficientă acolo, mai ales acolo. Apoi mise-en-scene Varanasi are un ascendent fată de Estul Europei unde am suferit o traumă asemănătoare, ruperea memoriei prin agresiune externă, și unde am putut remarca imposibilitatea de a produce o perspectivă de substanță tocmai datorită formelor de patologie nostalgică. And the Russians are more serious than the English. La noi au luat și tramvaiele, au lăsat un individ abstract ȋn cȃmpul gol, au creat din nou stepa. (Ȋn treacăt fie spus, stepa, dacă știi să o trăiești, să fluieri din ea, e mai veche decȃt Varanasi, dar și mai goală.) Estul și pierderile lui de memorie și ritm nu se pot compara cu Varanasi unde n-au pus tunurile pe ei, pe scurt nu știu cȃt e vina englezilor că nu mai știu indienii să danseze. Dar n-am reușit să pun și un accent trebuincios lui Adam Sutcliffe, Recreație și pișcoturi.
Adam considera că prietenia poate ajunge oriunde și orice, un gest prietenesc ar fi și acela de a-ți arunca hainele la un sex party, tot el a ȋmpins discuția ȋntr-un punct care ar fi sugerat argumentul final, anume să te porți cu un prieten ca și cum acesta ți-ar putea ajunge dușman. Să nu-i spui lucruri ce le-ar putea folosi ȋmpotriva ta. Și atunci ce să-i spui? Aș fi adăugat. The turning point, nu l-a sesizat nimeni căci am fi sărbătorit. După foileton am reușit să-i transmit lui Adam ȋn particular că argumentul adus ȋn forma lui definitivă se găsește ȋn Cioran. Ȋn cine? Un scriitor din Paris căruia ȋi erau necesari dușmanii. Sunt forme de loialitate și de schimb, de reciprocitate cu prietenii dar și cu dușmanii. La limită, ar fi urmat ȋntrebarea finală: Ce nu este prietenia? Dacă prietenia poate acoperi orice, fiind cumva o paralelă posibilă oricărei situații, altceva decȃt un raport etic, un schimb de datorii etc. ȋnseamnă că ea poate fi asamblată și pe intenționalități contrare ei. Ce rămȃne Prietenie ȋn contextele ȋn care e implicată sau declarată, și mai ales ce nu este? Acest moment ar fi relansat discuția, ȋi spun lui Allen, care mă ȋntreabă ce fac după conferință. Fug la poligon, trag cu pistolul, la care el ȋntoarce privirea să găsească un context replicii mele. Friendly fire, spun. Ȋntors ȋn Amsterdam am tras ȋntȃi o cutie de 9mm cu Tanfoglio, eram prea obosit și aveam impresia că arma e dereglată și gloanțele strȃmbe. După care am schimbat pentru calibru 38, la revolver. Și mai prost. Un polonez se văita că și Beretta lui e șasie. Cȃnd nu ești ȋn stare să nimerești, să ucizi, prietenia rămȃne pură ȋmperfecție, ce nu poți face.