el vudú de anais (martín broussalis)

Old Inner Absence

Im not

Here. Anymore

versus No More, inside never

happened friends, drinking with

me, after my death moment,

in all decency did initiated

a warm and rainy diversion

universe, with personal laws

and temporal straws, lived,

just by me, and only then,

when I felt simple as a

laundry electrical rithm,

that Im dying, faster

than life - my fifth job pimp,

ever fucked me. Blur.

253 multiple of an eye-ball,
not at all sincretical, painting
my wall. Extatic emptiness
blooming my days, useless
fertility striping my nights.
Nowhere land of titless
fairies mutilated by their
flight magic through silicon
implants, vastly payed by
my sleepless dreams, against
each and every window of
stubborn reality I’ll crush
with my pink spit
aqualudical macerated
thoughts, this Saturday.

Menestrelianism Merovingian

_______________________________

(Partea I - a) 

Precum naşterea franko-saliană a descălecării thuringiene săvârşite de Chlodius (Pletosul), precum circum-alianţa anti-atilliană croită de durostorianul Flavius Aëtius între marţialii Visigoţi, Alani şi Burgunzi şi definirea prin discurs a flexibilităţii strategice impusă de Meroveu (Faimosul Războinic) al Câmpiilor Catalaunice, precum asprimea propriului drum înstăruită de Childeric întâiul laolaltă cu aurul din vibrajul albinelor sacre şi stranietatea crucii lui Clovis, precum qvadri-segmentele dinastice ale acestei linii continue, întruparea vieţilor poetice succesiv izvodite de Paul Vinicius are drept sprijin şi refugiu o hirsută tandreţe a definirii insulei proprii, o insulă rămasă mereu aceeaşi ca intimaţie spirituală a locului considerat deopotrivă curte princiară, alcov şi turn de apărare. 

Chiar dacă acest spaţiu sacru a fost herbul mai multor puncte geografice de-a lungul anilor, pentru Paul, cel puţin în ultimele două decade, luminişul retragerii în sine a fost unul şi acelaşi: Muzeul Literaturii Române. 

Acesta e decorul interviului de dinaintea lansării Kemadei.

O seară cu Paul Vinicius. 

Xiron: Întotdeauna-n „Groapă”, în afară de efectul de arcadă, este un al doilea tip de ecou, unul anume, care pare că vine din zona ce delimitează sindromul spaţiilor largi. Nu ştiu ... poate Paul Vinicius are la rându'i o apropiere anume faţă de monada efectului de boltă, o cale nedibuită de a spune că există o cheie de boltă a prieteniei, dar, mai mult, poate că pentru Paul există o centrare a stării chiar dincolo de prietenie, acolo unde clipa transcede percepţia sinelui spre refluxul versului înapoi în urmele trecutului, în cascadele trăirii proprii. Nu pot aşadar purcede pe şenalul interviului fără a întreba: Paul - este ăsta un loc unde ai re-zdrumicat dumicaţii trăirilor bune şi mai puţin bune ca-ntr-un castru personal unde decantezi relaxat ritmurile ultimilor ani? 

Vinicius: Sigur că da - acesta este acel loc atât de familiar încât uneori l-ai putea numi casă, mai cu seamă că în ultimii 15-16 ani de zile, aş putea să zic liniştit că a însemnat un spaţiu personal în care se intră cu ochii deschişi spre sine şi spre oamenii apropiaţi ţie. Este un loc, acesta, de la Muzeul Literaturii, extrem de drag mie, unde mă-ntâlnesc foarte natural cu o sumedenie de prieteni, amici, cunoştinţe, nu numai din lumea literelor ci şi cu artişti plastici, actori, regizori – de teatru, de film –, PR-işti, aici, unde dezbatem problemele la zi sau ale trecutului, discutăm, combatem sau savurăm, lucrul, lucrările pe care fiecare, le-a făcut, le face sau le are de făcut. 

X: Cred că ăsta e motivul principal pentru care, cel puţin din ce-am observat în ultimele două decenii, Muzeul înlătură clişeele de comunicare şi smulge din om socializarea tip seceră „Bună Ziua... Bună Seara... Servus, Mă... Hai să bem” prin aceea că, în timp, a devenit un loc al proiecţiilor personale definite de fiecare ca'ntr-o gradare a relaxării comune. 

V: Starea asta comună se petrece, fără greş, pe tot parcursul anului; şi sigur - acum fiind vreme rea – ne-am mutat aici, la subsol, în „Groapă”, unde se aşteaptă revenirea primăverii. Fiindcă farmecul acestui loc, punctul unde se iscă emulaţia şi fieful cunoscătorilor, este Grădina, Terasa, care ţine de primăvara până toamna târziu, când dă frigul, astfel că ne-am şi mutat aici, dar, aici fiind acum, chiar deasupra capetelor noastre se află edificiul Muzeului Naţional al Literaturii, unde şi lucrez, iar cât e timpul frumos – biroul meu se mută în Grădina aferentă, la o bere, unde pot să dialoghez nu numai cu prietenii, ci chiar să-mi construiesc treburile, în sensul documentării şi al argumentaţiei, sau, de a vorbi despre persoanele, personajele şi personalităţile cunoscute de-a lungul timpului, tot felul de lucruri de-astea care fac parte din sfera lumii culturale, eliberate de limitele rigide şi reaşezate în normalitate şi amical aici, unde lucrurile sunt şi nu sunt ceea ce par, tocmai pentru că fiecare este mai flexibil. 

X: Asta mă atrage foarte mult Paul, pentru că am remarcat că în spaţiile largi, uşor sau chiar intens sterilizate social, gen USR, UAP, Universitate sau Academie, până şi polemicile cele mai cursive au ceva artificios în ele, nu sunt amical deschise şi deci visceral oneste atunci când e cazul. Ca o necesară contrapondere, aici am remarcat (şi în Grădină şi în Groapă şi sala Hemiciclu a Muzeului, la diverse lansări, vernisaje foto sau cenacluri) că participanţii au o deschidere intuitivă vădit mai laxă, care elimină mare parte din hibele sociale şi din clivajele discursive ce afectează constant perinicios „Marile” instituţii culturale. 

V: Da – am putea spune ca acest „Muzeu” este spaţiul unde prosperă o efervescenţă ce pare nelalocul ei dacă stăm să ne gândim că aici găseşti multe iţe şi dovezi despre fiinţe trecute în cealaltă lume şi te-ai aştepta mult mai puţin să găseşti aici şi lucruri atât de vii. De pildă, la un moment dat, lansările care aveau loc în acest spaţiu (pentru că editura noastră scotea şi debutanţi, până să se schimbe regulamentul de funcţionare al editurii MLR), erau măcar ca expresie – lansări uşor suprarealiste! De ce? Ca să debutezi la Muzeul Literaturii Române, era o chestie... situaţia avea un anumit grad de umor negru; da' uite că se putea. Nicolae Prelipceanu, îmi amintesc, mi-l amintesc spunând: „I-auzi domne! E o chestie! Păi, să debutezi direct în Muzeul Literaturii... E Ceva... deja, de la început, să faci parte dintr-un Muzeu!”... 

___________________________________

Zimţii Brocardului Burgund

Despre Ciriviş, Orfanu, Tonegaru

şi

Zimţii Brocardului Burgund

Descopăr că, deşi nu-mi sunt indiferente reacţiile secundare produse de  excesul de melatonină, rozerem, triazolam şi zonalon, ceea ce mă amuză teribil sunt virajele hypno-vizuale adiacente, calate pe ritmul cotangent şi definirea detaliată a câte unui concept noţional, gen expresional, segment temporal, episod existenţial sau personaj transcultural, puncte de interes subconştient ce emerg din reaşezarea ideilor mele conform unor nişelor mentale post-medicamentoase. Ultimele 3 săptămâni de astfel de glisaje anabasiace, deşi începute ca o mixtură între simpla descindere metatextuală şi apetitul curiozităţii comprativiste, mi-au produs imersia în ceţurile unui neaşteptat nou teritoriu:

Hypocratismul Poetic la Paul Vinicius.

De Ce şi De Unde apare consistenţa curiozităţii faţă de

Imageria Melpomeneică Viniciană?

Când şi Cum apare ambivalenţa atenţiei faţă de

Imagologia Eratoneică Paulinică?

Am încercat devoalarea dinspre miezul spre coaja noului fruct dar asta mi-a produs noi seturi de întrebări ce minau flexibil răspunsurile aflate anterior pe caz. Şi fiecare nou răspuns, fiecare nouă ipoteză, fiecare nou dubiu ce apăreau la fiecare dintre aceste noi  întrebări, developau noi puncte de acces în volumetria densă a ţesăturii Paul Vinicius, o ţesătură grea în care fiecare fir multi-color al vieţii sale şi fiecare nod multi-sens al poeziei sale se reunsc în pintenii, zimţii ce dau strălucire texturii unui brocard lucind atipic printre valurile de mătăsuri poetice fâlfâind gureş în ultimii 25 de ani.

Paul Vinicius – foto Mihai Barbu

Reiau neclar, necronologic, nestatutar, de-a valma, din 3 în 3, de ici, de colo, ritmuri-etape, versuri-abside şi otrăvuri-strigăt, citesc  poeme din penumbrele timpului – „Eclipsa”, „Liniştea de dinaintea liniştei”, „Studiu de bărbat”, „Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate”, reintru în unduirea tricefală din „kemada” … nu – nu e suficient, pare că mai rămâne ceva indecelabil, ceva avându-şi rădăcina în fluctuaţiile vieţii Vinicius - acolo unde Prezentul care este Viitorul Trecutului are altă măsură decât Prezentul care este Trecutul Viitorului. Mă văd nevoit a mă sprijini pe un anume moment într-un spaţiu anume:

1980 - Bulevardul Dacia Nr. 12, Muzeul Naţional al Literaturii Române

Trupa hirsută a MNLR-ului şi colaboratorii epocii croiau de zor un volum-garderobă plin de straiele intime ale greilor culturii române, un cumulatio-sensii contopind scrinurile ce trebuiau să conţină nu hlamide şi herburi ci şosete şi izmene celebre.

În primăvara anului de început a acelei noi decade, un an în care Marin Călăraşu şi Hristea Stănescu Jr. erau toropiţi de lentoarea tribulaţiilor propriilor toamne, la Muzeul literaturii  se afla în pregătire „ … un amplu volum conţinând corespondenţa dintre Lucian Blaga, Tudor Vianu, Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Oscar Walter Cisek, Francisc Şirato şi  Nicolae Tonitza ... ” (Al. Oprea - Muzeului Literaturii Române).

Şi deşi juvenalia mi-ar fi fost îndeajuns motiv pentru largi, aerisite spaţii cortexiale, ideofagia care-mi dilata necontenit sfera acumulărilor literare mă obligase a citi cam tot ceea ce fusese publicat din cei sus amintiţi până atunci.

Dincolo de amplitudini şi volute, magniminii şi sacerdoţial, nu asta era ceea ce mă excita, scrierile acestora şi a celor ca ei le căutam, le abordam, le acceptam ca necesare componente mângâietoare ale bagajului general – gresaje pentru instrumentele „belleze con l'utile senza gli utili” –  vaste interludii savurate când şi când  fără a le considera demne de interesul obsesiv iscat de ceilalţi - creatorii fracturaţi, mânuitorii obscuri ai blestemelor mântuitoare – zeii crestători ce-mi atrăseseră atenţia mult mai devreme:

- Onor Dom’ Jude Ionescu Ciriviş - Demetru Demetriade Demetrescu-Buzău „umbra omului sugând urmuzian prin pâlnie frunza sexuală a eliberării fuchsiene”; ori, Ava Dimi Stelaru - cel ce a cauzat *o scurtă explicaţie scrisă cu obidă*: "Timidul poet Petrescu, zis Orfanu, zis Stelaru, a făcut să se lanseze zvonul morţii sale prin bere rece. Până să se verifice autenticitatea faptelor, i se făcuseră onorurile funerare, cu muzică şi panegirice” (Universul Literar – 22 iunie 1940)" şi mai ales non-cauzalitatea din echilibrul frugal al acestora -  Constant ‘Tică’ Tonegaru - cel care ‘nainte de a citi versuri i-a zvârlit lui Lovinescu pe masa-i de prezident al cenaclului neşte urechi mumificate de negrii aduse de tătâne-su din Africa.

Ei bine … Cam de pe-acolo trebuie că-mi vin deopotrivă aprecierea instinctuală de după descoperirea non-abjurantului Paul Vinicius cel reunind qvasi-divergent patriotism-eratic, imprecativ-exotic şi fragilitate-erotică într-un filon cursiv subteran, de-acolo mi se revendică aprehensiunea atavică faţă de un singular retro-lirism decantat prin lubov sanguinar post-faptic neo-paulinic; şi sigur tot dinspre-acolo şi nevoia excizantă de a a efectua o cezariană literaturii în vederea identificării ludicului tragic atât de aparte marcată de apostila viniciană într-un moto din manuscrisul ’kemada’:

„situaţia e tragică, dar absolut neserioasă„

un al treilea text anonim

(de astă dată

împroprietărit cu titlu:

albă-ca-zăpada şi sucul gastric)

care l-a erotizat într-o asemenea măsură

pe p.v.

încât acesta

nu va cunoaşte

toată viaţa lui

de filatelist

majuscula

savarino

de azi înainte

voi fi cuminte

ca un efeb

nu tu piper

şi –

mai salcâm

sare

să nu mă mai doare

membrul cel drept

Nu, n-am să reiterez rostul italicelor peste ultimul vers,

nici bolduirea legendei.

Dar … pot de-sublimina cheratina care înfaşă sensul …

 

într-o zi

neuronii mei s-au strâns împrejurul întâmplării.

este o înaltă faptă de arme –

s-a grăbit să se răstească unul

răguşit

precum un bomfaier la vreme de toamnă

holbându-se agresiv

aiurea –

a decretat un altul –

nu-i decât un biet peisaj

un biet peisaj

după natură

un al şaptelea s-a tot scărpinat

plictisit

în cap

după care

s-a reîntors degrabă

sub şapcă

întrucât începuse să plouă

în tot timpul ăsta

celulele trupului meu

se stingeau

una câte una

sau chiar mai multe

deodată

asemenea unui oraş care dispare

cu viteză

lăsând doar mirosul de ploaie.

 (Din volumul kemada, editura Tracus Arte, 2012)

De pildă, sunt cu totul de acord despre calitatea terapeutică a textelor non-anonime care pot shimba tragic lumea în pofida lumii netragice în acolo unde Vinicius ne spune …

mă tot gândesc să-mi iau un scurt concediu

de la viaţă

ca să citesc.

(numai analfabeţii sunt deja morţi încă de la naştere

şi morţi rămân chiar şi după ce dau în primire).

cărţile -

ah

teancurile de cărţi

din cămăruţa mea mai mereu înstelată

ţinând loc de pereţi

ţinând loc de nopţi

ţinând loc de viaţă.

numai agramaţii dorm fericiţi

visând bulevarde întregi de coji de seminţe

şi nici un ghemotoc

de cornet.

Sau …

Oboseală numai

 din mine
 numai oboseala
 mai poate fi clonată.

 numai ea mişcă
 se hlizeşte
 face tumbe
 dă cu pumnu-n masă.

 numai după ea s-ar mai putea face film
 numai ea plesneşte de sănătate.
 numai ea s-ar mai putea înmulţi
 cu vreo femeie
 la fel de neruşinată.

 din mine creşte un somn
 precum o cârtiţă
 ciuruită de toamnă.

 din mine creşte pământ. 

(Din volumul Liniştea de dinaintea liniştei, editura Tracus Arte, 2011)

Este cel puţin  amuzant ca una din puţinele constante logice rămase în obosita zodie a apropierii absenţei mele să fie tocmai asprimea brocardului versic vinician printre faldurile căruia să pot vedea normalitatea ca o linie de legătură întregustul cenuşii vezuviene şi eleganţa proporţiilor vitruviene.

Atunci când foamea de nisip ce durează umede diorame viniciene nu-mi va mai răscroi dahoii din fiecare poem-veste şi daimonul din fiece titlu-poem, am să mă încumet să aflu ce nu spune viniciul dincoace de trecuturile sale paralele. Până atunci, pentru alte câteva zile, încă recitesc transcrierea interviului cu care m-a onorat Paul acum mai bine de 10 zile, superb plonjeu recursiv pe care, încă mi-l rezerv în mod hiper - egoist şi non - onorabil. Dar … va veni.

Donjonul Kemada

Miracolele Masacrului Shichi Fukujin în Fortăreaţa Vinicius

La 4 jumătate dimineaţa am terminat de citit la noul volum de poeme Paul Vinicius. Şi sticla de gin. Şi ţigările. Şi cearta cu umbra speranţelor începută de Cioran cel neâmpăcat în amurg cu divinitatea, aşa cum şi-ar fi dorit Ţuţea. Şi am adormit. Şi am visat. Am visat că îi luam un interviu Viniciului. Hăt departe, în miezul interviului, Paul era foarte aproape de miezul plictisului. Întrebările erau previzibile. Apatice. Eram de acord. Am renunţat la cutume. Am zis: 

„ - Eu n-am să întreb [Cum poate un om să moară atâta timp?!?]  ci am să NE întreb. Pe tine [Cum poate un om trăi atâta spaţiu … personal?!?] iar pe mine [Cum pot locui atâţia oameni acelaşi spaţiu corporal!?!]. Dar, ceea ce mă interesează este răspunsul tău la întrebarea ta nepusă şi nu întrebarea mea la non-răspunsul meu. Căci da, orice poet mai răsărit ori prizărit se poate încumeta a scrie *Poezia Sinuciderii* dar nu oricare dintre aceştia are măcar odată o aprehensiune către *Sinuciderea prin Poezie* trăită, iubită, urâtă, băută, scuipată, murită, renăscută, dincoace spre dincolo şi dinapoia stării spre dinaintea celorlalţi. ” …Rar am fost mai deranjat de ieşirea din somn. De părăsirea visului. Căci încă n-am aflat care este întrebarea nepusă de Vinicius. 

  Shichi Fukujin – cei şapte zei ai norocului

l-au vizitat deseori pe Paul în Castrul Vieţii şi-n Castelul Îndoielii. Uneori, mult mai rar, au intrat şi în Fortăreaţa Trăirii. Dar niciodată toţi deodată, necum în bună pace dăltuitoare de perfecţiune a momentului. Matsuo Kinsaku  „Basho”   ar fi apreciat teribil aceste diversităţi agresiv marţiale, în care, fiecare zeu al norocului, fie avea pretenţia de a hălădui singur în spirala viului paulinic, fie sosea doar pentru duelul cu  altul dintre ceilelaţi 6 vulpoi albaştri celeşti. Shichi Fukujin – cei 7 zei ai norocului. Atât de potrivit! Iar acele dueluri produceau uzual spectaculoase pusee de haos creativ ce ordona viaţa roninului Vinicius. Ei! Închipuiţi-vă cam ce, cum şi cât s-a întâmplat când Paul i-a convins să apară toţi 7 deodată în spiralarea viului său! Ce masacru miraculos de promisiuni de noroc încercând să alunge alte promisiuni de noroc trebuie să se fi petrecut! Acea SINGURĂ oară, s-a întâmplat (desigur) la naşterea lui Paul Vinicius – cel ce chicotea de zor, din prima, văzând cum gaşca de zei imigranţi gălăgioşi îi alungau rânjind rigidele ursitoare locale. Căci acest non-tarsian mono-tutelar refuza încă de atunci şi refuză şi acum, a alerga de-a’n boulea după zeii norocului, precum (dacă le-ar fi exilate ursitoarele) ar face-o cei mai mulţi dintre spadasinii versului. Ba chiar este de părere că sprinteneala zeilor îi obligă să alerge EI în întâmpinarea  sa. Şi ştiind că nu vă renunţa vreodat’ la posesia Fortăreţei Trăirii spiritului său, Paul ştie tot atât de simplu că Shichi Fukujin se vor mai lăsa adunaţi pe dojo-ul norocirii doar odată. La Plecare. Căci doar atunci afli cum să iei cu tine TOT norocul ce ai fi putut a-l trăi vreodat’ … Iar până atunci, umbrele trăirii versice ignoră amuzate multe din şoaptele Shichi Fukujin în timp ce execută o hyperelgantă Prea-Plecare în faţa Noului Donjon al Fortăreţei Vinicius. Nu există un zenit al aşteptării între poeţi.

Toţi aceşti hibakusha ai versului – supravieţuitori ai  auto-iradierii poetice prin interpretare retrocursivă a vieţii interioare, toţi până la primul, au ştiut şi ştiu surâde în spatele viitorului, mântuiţi de faptele propriului trecut. Aidoma celor launtrici mie. Aştept cât mai curând urmele surprizei altor zei pe chipul comun al locuitorilor mei. Dar, până atunci, acum, învăţ de la hăbăucii mei cât de intens se poate reciti pe sine Paul în propria sa Fortăreaţă, ale cărei trepte … spre Donjonul KEMADA … tocmai le-am urcat. Ceea ce vă recomand şi vouă.

Paul Vinicius  

Creaţie Tudor Jebeleanu

Despre Poezie şi Comentariile Asupra Sa

***

Cum Xiron a binevoit să întârzie în a admira Rodopii,

Gerizu ,s-a mulţumit să răbufnească spre Temugin

fâşia de cergă miţoasă ce'l road'ntre deştele minţii.

S-o luăm "păcătoşeşte" ţărane:

* [ s-o luăm apostoleşte: mai întîi, observ că operaţi o falsă şi minimalizatoare separaţie între cititori: cititori buni, adică, cei care consumă genul de poezie gîndit de voi, numai de voi, adică cei mai legitimi deţinători de reţete componostice; şi, cititori, cumva subdotaţi intelectual şi perceptiv, dar, mai ales afectiv, care, eventual, ar credita, cu timpul lor preţios, genul de texte de mai sus, text care v-a stîrnit vouă apetitul critic. ] - alde Adi Oros cu z din w.

...

* Mi se rup diverse părţi din nepăsare şi faţă de unii şi spate de ceilalţi; de fapt mi se cam rupe de toţi scriitorii şi de toţi criticii, aşadar, inclusiv de cei care sunt eu; ceea ce chiar ma polenizează

îndeajuns în pistilul blazării încât să-i folosesc drept retro-principii ortopedice literare şi sub-orteze textuale atât pe unii cât şi pe ceilalţi.

* Pluri-Faza asta bovină cu cei buni şi cei răi, cei dulci şi cei amari, cei intuitivi şi cei "tânguitivi" este o mizerie absolut sterilă, oricât de tricksterian multicolor dubitativă ar fi.

* Mi se rupe şi de replică pen' că tu nu ai produs, eu nu am produs, noi nu am produs, vreun cutremur aparadigmaial care să fi justificat existenţa unei replici, a oricărei replici.

Tot ceea ce punem-puim sub propriile texte ori (nu "mai ales" ci, deopotrivă perinicios) sub textele altora se circumscrie unei singure abordări trans-expresionale: FRECĂŢEI!

* Chiar şi ... ori Mai Ales şi ... ceea ce pun-puiesc eu urmare a unei hulpav-voluntare micţionării a Ars Commentariei mele cea stupid emergând din clinchete ideatice ce riscă a confirma nu CĂ ci CUM sunt genial în mod absolut inutil. 

* Toate acestea pentru că acolo unde Textul e Apriori TASK,

 comentariile adiacente's în majoritate Aposteriori FLEAŞK.

 

- Comparativ cu toate aceste fredegonde sterile apărând sub orice text, Sticla de Gin e un Corp Gol DOAR după ce îţi oferă esenţa trupului său.

  

***

Fără Nord

punct transcardinal - un cameraman râde, ilizibile saturnalii,

strada eforie, nesfârşit festival, ia un snikers dan, ziua în care

mor peştii e mereu, cinematecarii ce nu ies la pensie, irji
menzel despre atâta linişte încât auzi ciocârlia pe sârmă,
saşa heifitz plimbă doamna care plimbă căţelu, şi-a cam
băgat picioarele'n căinţă cinghiz, burează cald peste o
lumină sepia, peste'nceputuri sfârşitele vise, puncte de
sutură sunt eliberate de fire, fire de sânge se scurg din
fiinţă, 3, 2, 1, sunt mr. pink, mr. yellow, mr. black,
secunde, 4, 5, 6, smith & wesson, parabellum,
colt, mă privesc oarecum visător, lawrence, 7 grade
celsius sub stâlpii înţelepciunii, mâna grea a bunicului,
mâna pe un şold gol e a mea, mi-e caldă pe umăr o
mână uşoară, mă trezesc, ultima noapte cu inga, mă
trezesc, despicare, am plecat la 5 dimineaţa, am
lăsat-o dormind, umezeală cu gust de cenuşă ce
urât era în bruxelles, peste 5 ore îşi va despica
jugulara'nainte să sară de la balconul hotelului,
eu în bistroul din faţa bursei, telefonul helgăi
la prânz, totul se sparge concentric, tăcere
în haga, insbruck, vientiane, în londra, berlin,
în nisa, în bucureşti e piaţa unde l-au urcat
pe mugur în scrânciob, erau un protest,

oraţii, o dubă, corpul lui mugur arcuit
ca un lemn de corn, mă trezesc, vreau
să adorm.

Note din Opisul Raziel

۞۞۞

¤¤¤

Diavolul era un băiat timid cu perlă neagră sub limbă.

Apoi, a scris chinuit prima Poezie şi totul s-a schimbat.

¤

“Viaţa’i un herpes târziu vindecabil din care supurează

puroi de diamante ca o iluzorie învingere a certitudinii

că moartea este o prietenă vag  jovială şi hâdă … aşa; şi?”

¤

Luci zace toropit în aceaşi vânătoare,

unde fiece pradă e doar o părere zăludă,

Salamandre uscate’i zornăie’n buzunare,

Amaterasu n’are timp, nici chef să audă,

Trei umbre îi sunt mereu rânjind felinare,

Afrodite fără doderlen, lui, nu se mai udă.

Minotauri de carton, multietajate labirinte,

Blazată stare la care alţii, inutil iau aminte.

¤¤¤

۞

Archangel Raziel ~ Raziel’s name means ’secret of God’ because he works so closely with God that he knows all of the secrets of the universe, and how it operates. Raziel can help you to understand esoteric material and increase your ability to see, hear, know and feel The One Divine guidance. Raziel is Lord of  Divine Magic Sky Manifesting. Raziel is Patron Angel of Alchemy, Law Makers &  Lawyers.

۞

Such a … Nasty Joy.

۞۞۞

۩ ۩ ۩۩ Picánte fără Antonioni şi Ceilalţi ۩۩۩۩

* * *

Cât p’aci să ne trezim cu un Travis Bickle fashionist! Dar, ‘75 pare un an glorios pentru Scorsese. Un decembrie ud, bancuri despre prieteni, şobolani, molii, gândaci şi multă pizza cu anşoa, în Little Italy doar doi oameni nu se mai uită la Carson şi Brando, Bobby Deniro şi Johnny Hot. E un an curios pentru Johnsey. A căzut foarte lent din rai, nu mai e el, nu mai e el, nu mai e nici celălalt nou. 

A venit, venit Juan Picánte. ” – Unde’s Fetele mele? Au plecat toate, la altul, la alta, alţii, altele, altcum totul e la fel, altunde poate e sau va fi mai bine, poate umezealapereţilor a făcut să se ardă lumina, să plesnească firele, să-mi ia electricitatea din suflet, să se găsească singură în aerul iute al neştiinţei, fără trup în care să se arunce de la etaj a plutire necontrolată, în acelaşi circuit minunat până înapoi la sine, acolo de unde poate poate reporni mereu până înapoi la sine, miriadice puncte atinse cât să mă mă smulgă din nefiinţă, dincolo de neputinţa mea de a şti cum mă simt când ceilalţi habar n-au ce simplu e să ai viaţă doar atunci când priveşti extatic vigoarea flăcăriisub lingură, albul de făină tresărind, icnind, săltând spre lichefierea de zahăr ars a cocoloaşelor cenuşii, dezintegrând orice spaimă în mierea ce-mi aşteaptă venal autobinecuvântarea, vena, braţul, priza are iar juice, ce haine strâmte, e iar electricitate’n mine, puştii ştiu să şi’o tragă mai devreme’n South Bronx. ” 

A venit, venit Juan Picánte, a venit iarna, a venit liniştea peste cum nu mai are Mustangul, nu mai are fetele,nu mai are profit, nu mai are bancuri despre câte culori are schizofrenia, nu mai are reţeta specială de moluşte prăjite, nu mai are de ce să rămână aici, chimioterapia vanităţii finale, pe jos e doar coperta unei cărţi despre marionete şi eticheta “Crunchy Peanut Butter” – Ready … Rolling … Action!

* * *

IRIS

Iris. What a simple word. A simple, two syllable word that projects many things to many people. To some, Iris is the round color pigmented membrane surrounding the pupil of the eye. To others, especially gardeners, botanists and horticulturists, it is the large genus (Iris) of perennial plants of the iris family, with sword-shaped leaves and flamboyant flowers composed in threes, three upright petals called standards and three downward-extending sepals called falls, of widely varying color. The iris is the flower of the fleur de Lis, fleur de Louis, fluer-de-Lys or fleur de luce. Botanists confirm that irises grew everywhere that these terms originated and lilies largely did not - especially in the Holy Land of King Solomon and biblical times. And we know that the earliest cultivated irises were grown about 7000 BC by the Egyptians.

Iris was also a Greek Goddess, a messenger of the gods and associated with the Rainbow. All the colors of the rainbow are represented in irises today except for true red. That is surely coming just as the iris has improved exponentially since the formation of the American Iris Society in 1920 (when some "old country" growers had said that irises [they used the colloquial "flags"] ... We want you to have fun looking at the pretty ... pictures ... and if you learn something along the way - Great! You might want to visit some of the local gardens such as the Missouri Botanical Garden's fabulous iris garden and also some tricks about iris history going back to the 1920s in the St. Louis area. Enjoy.

http://www.stlouisirises.com/

The Greater St. Louis Iris Society (GSLIS) is located in the American Iris Society's Region 18, the states of 

Kansas and Missouri. 

*

Spring Morning Mist under Japanese Bridge

                                                        

Spring Morning Mist under the japanese bridge in Claude Monet's Garden

Photo Ariane Cauderlier

Claude Monet had'it built by a local craftsman. 

By the very time the garden was restored

the bridge was too damaged to be saved.

It had to be rebuilt by a firm from Vernon.

It is made of beech wood.

The wisterias have been planted by Monet.

... revamped entry from 

Les jardins de Claude MONET

( Présentés par l'Association GiVerNet http://giverny.org/gardens/  )

Excerpts - AK44 - First Blood

ANABASIS KALIKANZAROS

Un Fals Tratat

de

Pseudo-Cultură

Elucubrativă

_____________________________________

XIRON XIN MARIAN

_____________________________________

Aceasta nu este o carte, iar rândurile sale, nu sunt cărţile cărţii.

Totul, este doar ceea ce m-ar putea face să spun:

Acesta Sunt Eu.

__________________________________

¤

Outer - Intro

Nu mă mai întreb cine sunt, încotro am pornit, care e calea şi cât va dura drumul. Nu mai. Nu sunt Xiron Xin. Nu sunt Temugin Borchu. Nu sunt Gerizu Pelasgâu. Nu sunt Ravenis Kalikanzaros. Sunt doar umbra vie a acestui qvartet de târfe spirituale ce se înfruntă’ntr-un nesfârşit război civil, patru hiene pleni-identitare a căror cruzime este deopotrivă atavică, epicureică  şi  auto-suficientă, sunt doar ţeasta în care axonii mielinici sunt invadaţi de patru clustere neuro-tumorale izvodind neo-vectorializări tangibile ce utilizează cu largheţe orice flux serotoninic. Sunt doar abatorul a patru măcelari rotund diferenţiaţi, recipientul qvadri-cameral al disimulării celor patru djini demenţi, patru moroi marţial parazitari, ascunzând alte şi alte ciozvârte micro-identitare ale căror incontrolabilele energii divergente îmi dilată exponenţial întregul a despicare. Eu am devenit doar ţarina Lor, doar hoitul viu caruia i-au impus tot mai dens subrealismul utilităţii transfuzive, sunt doar o vie cuvă hidroponică aptă a reproduce şi susţine qvadri-sectorial pneuma comună a acestor miracole hâde, strălucitori fluturi putrizi ce mi-au otrăvit întregul firii dinlăuntru’nafar’ şi’napoi dinafar’înlăuntru până mi-au împietrit înafara-dinlăuntru şi înlăuntrul-dinafară. Sunt doar terenul de ţintă pentru aceste ogive maieutice ce au deflagrat până la a’şi câştiga existenţe deplin rafinate în aria ciclicităţii invazive. Sunt doar limita interioară a sferei în derma căreia aceşti varani fantomatici injectează viṣa-vīrya nu îndeajuns încât să ucidă daimonul parazitat ci suficient cât să-şi poate extrage ananta-vīrya ca substanţă divină ce le conferă masă şi formă, smulse din mine fără zăgaz, fără dubii debilitante, nesfârşite marşuri anti-suebice ale acestui Caesar qvadricefal avansând imprescriptibil spre centrul sferei până la câmpul de luptă unde există fiecare împotriva fiecăruia şi a celorlalţi trei, toţi patru reuniţi într-o himeră existenţială intra-circumferică, volum de haos sinaptic deplin dedicat continuării devastatorului masacru transgresiv ce-mi garanteză dezagregarea ascensională a fiinţei. Eu nu mai sunt. Nu mai. Pentru ca în curând chiar să nu mai. Deloc. Atunci va fi Acum. Oricând. Şi Oriunde. Şi abia Atunci, Pe Ei Toţi, ÎI voi fi învins. Abia atunci îmi Voi Fi iarăşi Eu. Oricui. Halal Kemunue mai sunt! Simt toţi oamenii a-mi fi Manuhiri de bună credinţă, dar, toţi barbari, fără a cunoaşte vreunul semnificaţia marelui tokotoko ţinut în mâna’mi dreaptă. Am adunat tot. Toate volumele, toate caietele şi opisurile. Le-am rupt filă cu filă, ceasuri întregi, ore în şir, fără să fumez, fără să beau, fără să mănânc, fără să mă opresc o clipă. Le-am pus în butoiaşul metalic şi le-am dat foc. Am stins lumina şi am privit.  Am tăcut. Am ales o cale. Nu ştiu încotro duce. Nici cât va dura. Stiu doar de unde am început şi că e un drum fără întoarcere. Am ales. Mi-e sufletul amar şi va fi şi mai amar pentru ca mierea spiritului să fie liberă. Zâmbesc. Nu cred în elixire. Nici sunt vreunul. Rictusul e total dedicat mulţimii de grafitti de pe zidul din spatele viitorului. Dar, chiar de n-ar exista zidul-Acum, tot n-aş surprinde viitorul fără voia sa. Căci viitorul nu stă capră. Râd. O să mă car dracu’n Bardo şi'o să-mi dau cu barda peste hlizeală! Mi s-a aplecat de atâta autarhie ludică plouată profilactic restului lumii. E atât de simplu: Nimic Nimiceşte Nepăsarea Nefiinţei. După ce voi muri amintirea mea va savura o eternitate de inexistenţă invizibilă în microscopicele segmente de existenţă ale celorlalţi oameni vii. De undeva, dintr-o diagonală a ideii, se vede pliul de sub care apare ca de obicei, politicos surexcitată şi oarecum pe dinafară, interferenţa Mercurius.

- Domnule Mulţi, Domnilor Patru, Domnilor Toţi ... Niciunul vă recomandă călduros un Credo:

Laxaţi Limitele!

Pulverizaţi Prostia!

Criogenizaţi Clişeele!

Indignaţi-vă Imaginaţia!

FIŢI !!!

___________________________

Înserare lentă. Tăcere cu şuier de vânt savant gâtuit. Februarie 1811. Ninge leneş. Ace de gheaţă atacă oblic dansul fulgilor de nea. Un frig umed şi un ger ascuns. Un soare palid reconstruieşte momentul unui crepuscul infinit repetat. O lună aproape transparentă răsare dintr-o linie a orizontului zimţată de fâşii de ceaţă aurie. Câmpia nesfârşită porneşte din coasta apropiatei păduri de pini pentru a se dizolva în ceaţa ce mângâie orizontul evaziv. Hokkaido. Neaua îmbracă uniform câmpia. Interminabila podea de zăpadă este molcom vălurită de nevăzute denivelări, nici-una dintre celelalte nuanţele ale naturii având a atinge echilibrul albului. La 380 de shaku de linia pinilor fuioare de ceaţă albăstrie încă se dizolvă pe măsură ce se ridică  spre cer dintr-un cerc neregulat ce acoperă 18 tsubo. În interiorul acestei zone aerul încă vibrează, cald. Cei  24  bătrâni ronini  îşi aşteaptă întâlnirea cu destinul în mijlocul întinderii de zăpadă, tăcuţi precum aerul rece al iernii înconjurătoare, imobili precum însăşi certitudinea tuturor gândurilor lor îngemănate într-un singur concept imuabil: Asasinarea lui Philip José Farmer! Îşi spun spadasini fără stăpân şi priviţi fiecare în parte, par doar nişte bătrâni, nu 24 de războinici, fiecare puternic individualizat de aceeaşi imediată ţintă, a cărei atingere, străpungere, ucidere, a devenit principiul depăşind neobişnuitul realitatăţii ce i-a luat în stăpânire pe toţi: PJF.

Vâscos, nicidecum mai puţin obscur, perdeaua grea a timpurilor flutură indecis către altcum, fără a deznoda clar o triangulaţie spaţială ce ar putea identifica ce este altunde. Chtonogenetul preia hăţurile în slow-motion, păşeşte leneş nicăieri-înainte dincoace de malurile propriei nepăsări, timp în care, preia compulsiv iţele ideatice preexistente fără a se scutura de amăgirea încă-putinţei, pufnind vag sacadat în a exfolia o litanie din propriu’i “rhythm of sound” cavernos eshatologic: 

- N-ai Tu Treabă Kyntrakynokymatrah! Ai fix Nici-o legătură cu Aristocraţia Solilocviala a Dialogului. Stereotipie Soliloqvială: Spui că Nu Ştii Când Nu Vei mai Fi în Trup dar Ştii că Nu Mai Eşti în Spirit. Cel ce Este, Nu este în Fiinţă, Este în Spirit; Cel ce Nu Este, Este în Fiinţă, Nu Este în Spirit; Cel ce Este, Zăgăzuit în Fiinţă; Cel ce Nu Este, Alungat în Spirit; Spirit şi Fiinţă, Traversând Nefiinţă; Cel Însingurat, Căutând Plinul în Vidul Singurătăţii, Cel Singur, Căutând Vidul în Plinul Însingurării; Nefiinţă şi Fiinţă; Zăgăzuite de Undeva în Nicăieri,  Eliberate din Nicăieri Undeva; Cel ce Este, Încetează a Decortica Sensurile; Cel ce Nu Este, Smulge Înafara-Dinlăuntru şi  Comprimă Înlăuntrul-Dinafară, Pulsând Înainte, Reunind Depărtări, Despicând Reveniri, Dinlăuntru Înafară şi Dinafară Înlăuntru, Vibrând Înapoi, Reunind Reveniri, Despicând Depărtări, Dintru UNUL, Întru Nicicând, Oricum, Niciunde, Oricât, Neatins. Iar asta încă nu-ţi este tangibil. Este inutil abscons să dezosezi orizontal verticala haosului. Oricât ai încerca să-ţi induci o astfel de vrie. Nu bei un kil de gin cât fuţi un cur  străin. 

Încerc să trec viguros-apatic peste cum mă crestează lamele de brici din atacul digresiv-ludic iniţiat de Kalikanzaros Chtonogenetou, dar, Ravenis ştie că spaţiul de refugiu interior e doar întunericul tridimensional dintr-o simplă cameră cu 6 pereţi  în centrul căreia încerc să-mi retrag vortexul gândurilor. Ba chiar îmi reaminteşte că Eu sunt cel care a încercat să-l gliseze pe paliere amical-derizoriale ce ar fi însemnat recuperarea controlului, insistând pe stupizenia precipitării spre aria goth-literară a corbului Nevermore conform instant-neo-clişeului că Numirea produce Stăpânirea, speranţă hilar-puerilă care m-a convins să decid un qvid-identitar cu logică de ghenă: “ - În lumea’mi deşucheată Raven Is Kalikanzaros, deci, Ravenis Kalikanzaros va fi numele ce-mi aduce axisul-control.” Aiurea! Din părţi! Futui! “Urc pe deal, cobor pe vale, dară n-am noroc” ...Ce dracu’ mai pot zice? 

Ceea Ce Nu Te Ucide Te Face Mai

Puţin Decât Erai Înainte De A Risca

De Dragul Ideii De Risc 

Ridic scârbit din umerii cortexului şi’ncep să fac pluta’n sticla de gin ( Să zici tu că recipientul n-are pereţii lichizi ci de sticlă şi conţine gin din care bei morocănos ... Mai'te’n măta de textualist Xiroane!)   - Uite-uite!!! Poftim! De parcă n-ar fi de-ajuns se mai trezeşte şi ateo-histerectomizatu’ ăla de Gerizu cu postulările lui pompos-obscure. Na mă, Na! Bagă-te şi tu ca musca’n curu’calului să mânce şi gura ta ce’i p’acolo! Tu’ţi beregata mă-ti tale de para-kogaikonic megaslinos! Hai! Liber la program: Adaugă-ţi liniştit înc'un etaj de inutil stors de sub prepuţu’gândirii.

“Sunt claustrofil intens şi continuu. Dar, uneori am violente momente de agorofilie. În acele momente sunt un absent căţărat în propria’i agorofilie brusc obsesivă, ceea ce declanşează reproducerea alogică a zonei instinctuale unde ia naştere declicul paradigmic al ascensiunii: mă las cuprins de simpla plăcere a momentelor extatice ale escaladei pretutindenare, ale aburcării pe orice, oriunde, atât de orb exteriorului propriei plăcerii, încât devin expresia naturală a nepăsării în faţa oricărui pericol probabil sau posibil. Aidoma, sunt un fumător “anti-monden” şi agresiv: între 2 şi 4 pachete de ţigarete pe zi, fiecare cui disperat aspirat în plămâni, cam 90% fiind ‘fără filtru’ sau cu filtrul rupt de mine, tutun cât mai prost, de preferinţă cea mai aspră mahoarcă, să simt cum mi se umflă unghiile la picioare când trag tare din ţigare. Ibidem, ador frigul şi ploaia, viscolul, zăpada, chiciura, bruma, roua, apa în genere, înotul în orice loc, orice moment. Dar, uneori, am oribile pusee de frig, tot corpul îngheţându-mi într-o manieră minunată.”

Da. Şi?!?

N-au lansat la apă un hidroglisor cu numele tău? Aştepţi nervos să numească după tine o stea din Proxima Centauri? Eşti tare uimit că încă n-ai fost inclus în foclorul tuturor povestaşilor?

Ori CE!?

No! Ginul aproape s-a dus, cre’co să trec la Ricard. Aud un zumzet cumva cunoscut, ca şi cum două sârme vibrând la 9 ciclii pe secundă sunt trecute una peste alta într-o intersectare zgomotoasă. Nu tu Sailor and Lula, nici Leaving Las Vegas, merg direct la Wattrelos (Watterlo) în Bivouac de L'Empereur pe 5 mai 1991. Mă uit la tânărul Robert Downey Jr. care mângâie clapele pianinei, adunând sunetele într-un ritm blând, cald, trist. Ceea ce transpare pe chipul lui pare reflexia inversă a unui individ zâmbind cool, cozy, singur, însingurat, singuratec, etc. Succint, remarc un posibil curs al viitorului imediat în care straniu ceţos e un singur detaliu: Chicago. Odată cu succesiunea notelor mă pierd în noaptea dinainte, spre chipul Helgăi zâmbind îmbufnată, în timp ce se copilăreşte în braţele mele, aprinzându-şi ţigarea, privind în gol spre Amsterdam, întotdeauna mai tânără ca mine, neabătut tandră cu mine, neconvingător apropiată de mine, cursiv atrasă spre mine, explicit iertându-mi întunecările şi evadările, excesele şi înstrăinarea. De unde şi de ce să fi ştiut noi ce, cum, cât se va’ntâmpla cu noi, între noi, nouă, mie,ţie Helga? Orfic? A fost un film cu un băiat şi două fete. Trei. Două surori şi el. Infidel, bun de gură şi de limbă, cu o minte ce te minte şi când nu te minte, iute’n asaltul patului, dionisiac şi negrăbit în căuşul celorlalte trupuri, isteţ şi cavernos în privirea’i fluviu ciclopic ce se resorbea spre izvoare atunci când părea el mai prezent. Ştiu. Îmi aduc aminte. Eram în vrie. Sau în idolatrie. Egolatrie. Eu, departe de trăirea mea, propriul meu idol. Agitat-leneş, frenetic-static, neuroexcitat, scriind într-una, începeam alte şi alte manuscrise, în deplină superficialitate, îmi duceam câte un manuscris la capăt, în agresivă neconvivialitate, ieşind neîncetat, anihilând trei salarii în spaţiul a trei nopţi succesive, uneori simultan toate trei într-o noapte,  încercând orice, oricând, oricât, trăind de pe azi pe mâine, dintr-o femeie’ntr’alta, o puro anche din femelă-n mascul şi-napoi’n’amândoi deodat’, vânător indefinit năuc, vânat infinit nepăsător. Lent, mă scufundam, mă stingeam, ducând aceeaşi viaţă în afara lumii logice, în jurul logicii lumii, multicolor alienat, zăpăcitor de mut. Helga a plecat de lângă mine pentru că nici măcar eu nu mai eram lângă mine. Şi pentru că Inga, geamăna sa ... Xenodispersie Xironiană. S-a sinucis Inga? Da. De ce-ar fi fost altfel? De ce nu aşa? De ce nu eu? Ultim sfârc ş’alelui şi zvâc ş’alta’n curu’Stanii. Tot ce’ar fi putut avea legătură cu mine şi’ncă pe-atât mai mult, a avut. Nu cred, nici n-am crezut vreodat în Nec Plus Ultra fiind estetic paralel cu temerea că Musca non capit Aquilaes. Ba  chiar am manifestat de fraged credinţa fermă că Malum quidem nullum esse sine aliquo bono. Fleacuri d’ale mele - marele fleac dezintegrându-se în rit minor fără a’şi pierde zâmbetul bemol. Uite D’Aia. ( So ...It will be my pleasure to look each morning in the mirror as Richard looking for a horse, while saying to the one in there: “- I gently wish you happy winter in hell this summer! May you enjoy all the good corners of madness cubic voids, as long as you can bear, with or without transcendence.” Aia e!). Ce pasca mă-sii m-oi fi apucat să scriu toate mizeriile astea acum şi de ce - atât de previzibil - n’am minima delicateţe existenţială de a crăpa în tăcere?!? Aaaaa! Asta era? Mare brânză! Orice crapă. E absolut ilogic felul în care accept că e profund logic felul în care mi-e teamă să-mi accept viitoarea non-existenţă. Să fie oare acesta începutul? Sfârşitul? Începutul a ce? Sfârşitul a câţi?  Sfârşitul Începutului? Începutul Sfârşitului? Ce începe Începutul? Cum sfârşeşte Sfârşitul? Cui? Nu, nu sunt interstiţiile, întrebările, dubiile potrivite. Începutul unde? Sfârşitul când? Cine tind să devin? Care e rostul îndoieli’mi? Cartea? O vreau? Nu o pot uita? Nu pot renunţa? Care e rostul? Există rostu’mi? Şi dacă da, Eu mi-l rostui? Şi dacă da, tot rostuindu-l, mai este EL rostu-mi? Oare chiar Rostui Rosturile Rostului? Ori, Nu? Ei? Rostui rostu’mi? Ori rostu’mi mă rostuie? Mai Are Vreun Rost Rostu’mi? EU?  Muie cu struguri!În Paştele Mamii Mă-sii de Infinit Nimic care dilată inutil mintea’mi - Cine, Ce, Cum Dracu’ ÎS!?!  Futui Ce Ne Mai Distrăm!!! Când aveam 22 de ani s-a găsit cineva care să-mi zică nenumăratele feluri în care m-a bănuit sosind dar mai ales, mi-a spus... “Palidul Meu Cu Lujerii Morţii În Mână”. Iote şi litote para-ideatic irelevante. Toate astea sunt irelevante şi inutile. Nu - acestea chiar Nu sunt interstiţiile, întrebările, dubiile potrivite.  

           

PE UN VÂRF DE AC

ÎNCAP ATÂŢIA ÎNGERI

CÂTE ACE POATE ŢINE

UN SINGUR ÎNGER

__________________________________

________________________________________

9‘9‘999 - SOCIALIZAREA ÎNSINGURĂRII sau Despre Plurialectica Evoluţiei între Peregrinări, Dedublări şi Alienări ( Scrisoarea Minelui Meu către Sinele Său )

My Dear “X” : Deconfigurativ, Înţeleg că rostul acestui jurnal iluzoriu, ce eu îl scriu nevrându-l, în timp ce tu îl vrei nescriindu-l, este, de a dezrostui normalitatea proteică a succesiunii timpurilor tale dinlăuntrul literelor magilor, de a dezrădăcina anormalitatea clişeică a peregrinărilor spiritului tău înafara imaginilor. Habar n-am cine eşti dar asta chiar n’are vreo importanţă. Pluralizarea multiformică a disperatelor tale salturi intra-identitare îmi oferă lungimea ondulară vibratorie potrivită pentru a-ţi putea percepe coerent culorile zgomotului vizual rezidual, ceea ce îmi relevă consecuţional dimensiunea unei anumite pidginizări a expresiei mele inter-spirituale. Intensitatea continuităţii şi continuitatea intensităţii decorporalizării interacţiunii tale cu realitatea lumii mele înconjurătoare, îmi confirmă, că tot mai des,  habar n-am cine sunt când sunt. Înţeleg că Eu-Tu scriu pentru a fi, în timp ce Tu-Eu eşti pentru a scrie. Definesc Cercul Interior al minţii tale, drept o improbabilă pădure plină de hăţişuri şi luminişuri dispuse haotic, pădure odihnindu-ţi ostenită gândirile. Definesc Cercul Interior al spiritului  tău, drept un inconturbabil lup mascul alfa părăsit de haitic, un lup hăituindu-ţi neobosit trăirile. Tu eşti Voi. Eu fiind Noi. Chiar dacă împreună devenim rareori şi într-un mod incomplet Eu-Tu-Noi-Unul. Abisul porneşte din tine, fără ca pornind din mine, să poţi atinge Înaltul. Limite. Tu eşti o pădure sălbatecă ce nu o ştiu uita. De aceea, i-am spus compilativ “X”. Tu eşti un lup înnebunit ce nu îl ştiu numi. De aceea, îi voi spune dubitativ “Y”.  Aşadar ...

My Dear “Y” : Aconfigurativ, Înţeleg că tot ce eşti, tinde să se transforme în mod natural haotic în cremaţia sensurilor pe rugul unei enorm disperate rugi a spiritului,  ritual iatromantic trudnic arhitect căruia nu i te poţi sustrage, oricât de năruitoare ţi-ar fi zbaterea în a-ţi deveni propriu maieut dincolo de vibraţia alchimică a anumitor ubicuităţi. Arată-mi, spune-mi, şopteşte-mi, urlă-mi ce crezi, ce simţi, ce vrei, ce eşti, cât eşti. Exprimă-ţi toate senzaţiile, îndoielile, tot ce percepi clipă de clipă, tot ce te îngheaţă sau te arde, fără oprire, dincolo de orice hiatus, dincoace de orice zbatere, neîngrădit. Scrie-mi! În manuscrise. Pe caiete, În scrisori. Pe hârtie. Îţi fur 100 sau 1000 de clipe, urăşte, înjură, bucură-te, zbuciumă-te, dar, scrie. Scrie tot ce ai de scris. Fără temeri. Fără cizelări. Fără renunţări. Scrie! Scrie azi, scrie mâine, scrie până la capăt, orice-ţi şopteşte spiritul, orice-ţi scâşneşte sufletul. Scrie. Scrie-ţi dezgustul, scrie-ţi încântarea,    scrie-ţi disperarea, scrie-ţi speranţa, dar, mai ales, scrie-mi! SCRIE!!! Iar eu voi citi. Şi voi citi, voi tot citi... Scrie până pleci la şi în ceea ce oamenii obişnuiţi numesc Moarte. Scrie şi acolo. Am nevoie de TOT ce vei ştii a scrie. Enorm! Scrie ... dar ... SCRIE. Te-aştept înlăuntrul pulsiunilor tale bezmetice, Acolo unde Tu doar EŞTI, fără a mai căuta nemenirea Vieţii.  

____________________________________________

I.
...

TENGRI LAUGH 

ON ERLIK QUESTION

 ABOUT TIME LOGIC

Mirări zăpăcite în uitări implicite ce reverberează ici-colo ilogice chicoteli speriind pompoasele adunări de draci cu colaci şi spinări cu lumânări aprinse de pomană. Dincoace de râs, stâlpnicie de zbatere ferventă, zbatere furibundă, zbucium febril în cel hăituit fără încetare de furia năucă a evadării întotdeauna din Tot De'a Una. Un Ou, Doi Oi, O Oaie, Două Oaie, un ilogic ritm de pierdere de sine în sine fără sine ca răsfrângere a căderii din Tot de'a Unul în Tot de'a Multe. Încotro duce Nicăieri? Către Aici, dar nu Acum, ci în dualitatea lui Atunci. Căci  Atunci este Altcând, dar, poate fi şi Alt Când. Ce îmi mai rămâne atunci Acum? Mi se face zâmbetul beznă. Îmi rămâne Altunde. Unde Altunde = imediat în Afara eşichierului, Acolo unde se află A 33-a piesă a jocului, cea Gri de Alb-Negru, translucidul Cal-Nebun, Cel ce percepe instantaneu-simultan Toate variantele posibile ale partidei odată făcută primele mutări-duble, Cel ce poate intra în joc pe Eşichier, doar după ce a evaluat 88.444.222 posibile mutări, iar dacă va fi fost suficient de nebun să încerce asta şi să fi reuşit, va descoperi că totul s-a schimbat deja şi că, în Acel moment, Acolo, sunt două echipe a câte 28 piese, dispuse pe un eşichier cu 100 de spaţii pătrate, eşichier pe care, Calului-Nebun îi sunt acceptate exclusiv colţurile tablei de joc, drept potenţiale zone ale unei "prime poziţionări" a piesei 33, dar şi aceea, aleasă DUPĂ primele 2, 4, sau 6 mutări iniţiale ale celor 2 tabere a câte 28 de piese, ceea ce va acorda mutările Gri ale Calului-Nebun cu restul jocului drept piesa numărul 57, DOAR în situaţia unei confruntări directe deopotrivă cu Albele şi Negrele. De aceea ...

"KALIKANZAROS PSEUDOIATROMANTOI" 

- Xiron către Gerizu - 20.10.2010 - 17:17

Ravenis Kalikanzaros. Cel mai improbabil şi totuşi cel mai sigur dintre duşmanii  mei. Oricât mi-aş repeta că o astfel de prezenţă ar depăşi cel mai înalt grad al imposibilităţii, totuşi, ceea ce se întâmplă reţine deplina, commplexa substanţă a prezenţei unei fiinţe interioare, o parte-întreg ce pare a avea qvasi-majoritatea atributelor unui kalikanzaroi hibrid clar transgeneraţional, deja eliberat de nesfârşita repetiţie a ciclicităţii  războiului cu Arborele Lumii, zoon anadaimonic veşnic agitat datorită intra-presionării cauzate de vidul spiritual interior, concept viu permanent supus unor incontrolabile congruenţe de energo-pulsiuni ludice, constant supra-augumentate, până dincolo de fluxul deplinului control asupra propriilor decizii, fără ca asta să-i ia starea de esenţă transconfigurativă ce tinde spre Zoon Graphein Chaosi Pneuma Chtonogenetos Iatromantoi Tricephalous. Urmare lacerării mutagene a gândurilor mele, această parte-întreg a fiinţei mele devine o fiinţă vie total independentă  vectorializându-şi curiozitatea şi mind-game'urile drept extensie pluri-insidioasă a Tricksterului iniţial ca Neo-Pseudo-Iatromant-Chtonogenet. Tot acest volum de spirit îmi este smuls controlului şi, deşi adânc îngropat în mine, este împrejmuit de noi ziduri translucide ce închid sferic Alt Regat cu Altă Gândire în Altă Fire: Ravenis Kalikanzaros. Şi chiar de ai fi deja străfulgerat de o piramidă de intuiţii ... Nu. Ravenis Kalikanzaros Nu este Prinţul Iluziilor. Nici Iluzia Prinţilor. Nu este Adevărul Magiei. Nici Magia Adevărului. Nu este Misterul Minciunii. Dar nici Minciuna Misterului. Nu este Calea Revelaţiei. Dar nici Revelaţia Căii. După cum Nu este Puterea Înşelăciunii şi nici Înşelăciunea Puterii, Nu este Confirmarea Ordinii şi nici Ordinea Confirmării. Nu. Nimic din toate astea deşi le pare onest trebăluitor, deşi le controlează fluid toate atributele, deşi pare a le reprezenta pe toate. Nu. Este doar MĂSCĂRICIUL Transistoric,  jonglând neîngrădit cu Măiestria Haosului în Haosul Măiestriei. Hrănindu-se fără oprire cu Fluiditatea Freneziei şi Frenezia Fluidităţii, plutind fără preget în Obsesia Ludicului şi Ludicul Obsesiei.

"GRAPHEIN CHAOSI MAIEUTOI" 

- Ravenis către Temugin - 05.05.05 - 20:20

Toate asigurările scuipate de Xiron în ceea ce priveşte o aşa zisă stare de echilibru universal sunt o lungă şuviţă de teoretizare cel puţin idioată, cel mult improbabilă, cecitatea datelor emise fiind ceea ce produce o valoare mai mică de 2 bani vechi. Îţi voi spune eu ce, cum şi cât nu ţi se'ntâmplă chiar şi când şi dacă te apropii de Leagănul lui TENGRI: Nu ai parte de o capcană unduitoare, elastică, fără margini, fără timpuri. Nu ai - Nu ai cum să ai, parte de această reţea năruitor de fină, imprescriptibilă, pipăind nevinovat intim eternitatea. Până la a reveni circular spre a fi neîngăduit de rigidă, nefiresc de ternă, cale de-o clipă. Până la a deveni, într-un ritm morbid tiptil şi totuşi profund natural, un îngheţ de nesiguranţă într-o insolaţie de curiozitate, un gri ocean de stăruinţă într-un mov deşert de dorinţă, o ploaie de nisip ideatic cu debit asimetric, ce năuceşte sensic vectorii jarului senzitiv, conform unor ciclii de vibraj ambiental de o sinistră consecuţie, până la a mai înţelege nimic altceva dincolo de dansul haotic al Pre-Nimicului. Insuportabil, interogaţie, imprecaţie, incantaţie, idee, imaginar, imaginal, ilimital: Începutul. Începătorul. Şi aura lor: CUM.  

Nu Cât. Nu Cine. Ci CUM? Fiindul. Universul. Universul, ca Drog invincibil şi Mister indicibil. CUM? Totul, din Nimic. Timpul, din Nicicând. CUM? ÎNAINTE de ÎNCEPUT. Înainte de început Erau-Nefiind Nimicul şi Nicicândul. CARE era Miezul Viitorului Întreg şi al Întregului Viitor? Şi UNDE se afla? Poziţionat în interiorul a CE? CE era Ceea ce producea, îngrijjea, succesiona, Creşterea şi Devenirea SA? CE era Starea de Suspensie fără limita de centru al contracţiei? Era Lipsa de Centru. Lipsită de Centru din orice punct măsurată, Era Nemăsurabilă. În Netimp, pe tot cuprinsul Nimicului, deci, Nicăieri, existau, doar Eternitatea şi Entropia. Deci, Nu Existau deşi Deja Erau Pretutindeni. Neexistând Eternitatea, nu exista Multi-Timpul. Neexistând Entropia, nu exista Multi-Dimensiunea. Nu Durată, Nu Distanţă. Nicicândul exista Tot Timpul, Nicăierea iradia Pretutindeni, Nicicâtul presiona Pre-Numărul. Fără Vreme, Fără Fruntarii, Fără Feluri. În jurul său, se formau deja, Oricând, Oriunde, Oricum... Contopite, Anihilate, Permutate, în Pre-UNU.

O Stare de Suspensie absolută, conţinând O Stare Ondulatorie avolută de Circum-Energie neamorsată, ce învăluie acest Prim Punct de Convergenţă anterior Punctului Unic, Punctul Pre-Iniţial anterior Punctului de Emisie a Forţelor Primare, Punctul non-dilatant, non-contractant, non-vectorial, anterior Principiului Primordial, Pre-APARIŢIA de DINAINTE de Prima APARIŢIE, Pre-EXISTÂND Nicicum, Nicicât, Niciunde, Pre-EXISTÂND Oricum, Oricât, Oriunde, Pre-EXISTÂND Încastrată, Zăgăzuită, Ţărmurită până la Resorbţia, Retragera, Retroemisia PRE-UNULUI în SINE.

Un Punct Unic de Convergenţă Supra-Comprimându-Se până la Supra-Impresionarea Demiurgică A Unui Prim Punct Omnienergetic Hyper-Comprimându-Se până la Atingerea Punctului Critic Iniţial. Intra-Presionare Maximală, Intra-Densionare Maximală, Instantaneitate Supra-Optimală reverberând Intra-Puncti-Formizarea-Post-Infinital-Deflaţională, DETONARE Egal-Total Direcţionată, Circularitate, Energie, Timp, Materie, Anti-Materie, Emisie, Dimensional, Coagulare, Undă, Viteză, Dispersie, Masă, Volum, Răcire, Inegalizare, Inflaţie, Fragmentare, Ultra-Dispersie, Reconvergenţă Pluri-Dimensională,  Micro-META-Universul Universurilor.