Donjonul Kemada

Miracolele Masacrului Shichi Fukujin în Fortăreaţa Vinicius

La 4 jumătate dimineaţa am terminat de citit la noul volum de poeme Paul Vinicius. Şi sticla de gin. Şi ţigările. Şi cearta cu umbra speranţelor începută de Cioran cel neâmpăcat în amurg cu divinitatea, aşa cum şi-ar fi dorit Ţuţea. Şi am adormit. Şi am visat. Am visat că îi luam un interviu Viniciului. Hăt departe, în miezul interviului, Paul era foarte aproape de miezul plictisului. Întrebările erau previzibile. Apatice. Eram de acord. Am renunţat la cutume. Am zis: 

„ - Eu n-am să întreb [Cum poate un om să moară atâta timp?!?]  ci am să NE întreb. Pe tine [Cum poate un om trăi atâta spaţiu … personal?!?] iar pe mine [Cum pot locui atâţia oameni acelaşi spaţiu corporal!?!]. Dar, ceea ce mă interesează este răspunsul tău la întrebarea ta nepusă şi nu întrebarea mea la non-răspunsul meu. Căci da, orice poet mai răsărit ori prizărit se poate încumeta a scrie *Poezia Sinuciderii* dar nu oricare dintre aceştia are măcar odată o aprehensiune către *Sinuciderea prin Poezie* trăită, iubită, urâtă, băută, scuipată, murită, renăscută, dincoace spre dincolo şi dinapoia stării spre dinaintea celorlalţi. ” …Rar am fost mai deranjat de ieşirea din somn. De părăsirea visului. Căci încă n-am aflat care este întrebarea nepusă de Vinicius. 

  Shichi Fukujin – cei şapte zei ai norocului

l-au vizitat deseori pe Paul în Castrul Vieţii şi-n Castelul Îndoielii. Uneori, mult mai rar, au intrat şi în Fortăreaţa Trăirii. Dar niciodată toţi deodată, necum în bună pace dăltuitoare de perfecţiune a momentului. Matsuo Kinsaku  „Basho”   ar fi apreciat teribil aceste diversităţi agresiv marţiale, în care, fiecare zeu al norocului, fie avea pretenţia de a hălădui singur în spirala viului paulinic, fie sosea doar pentru duelul cu  altul dintre ceilelaţi 6 vulpoi albaştri celeşti. Shichi Fukujin – cei 7 zei ai norocului. Atât de potrivit! Iar acele dueluri produceau uzual spectaculoase pusee de haos creativ ce ordona viaţa roninului Vinicius. Ei! Închipuiţi-vă cam ce, cum şi cât s-a întâmplat când Paul i-a convins să apară toţi 7 deodată în spiralarea viului său! Ce masacru miraculos de promisiuni de noroc încercând să alunge alte promisiuni de noroc trebuie să se fi petrecut! Acea SINGURĂ oară, s-a întâmplat (desigur) la naşterea lui Paul Vinicius – cel ce chicotea de zor, din prima, văzând cum gaşca de zei imigranţi gălăgioşi îi alungau rânjind rigidele ursitoare locale. Căci acest non-tarsian mono-tutelar refuza încă de atunci şi refuză şi acum, a alerga de-a’n boulea după zeii norocului, precum (dacă le-ar fi exilate ursitoarele) ar face-o cei mai mulţi dintre spadasinii versului. Ba chiar este de părere că sprinteneala zeilor îi obligă să alerge EI în întâmpinarea  sa. Şi ştiind că nu vă renunţa vreodat’ la posesia Fortăreţei Trăirii spiritului său, Paul ştie tot atât de simplu că Shichi Fukujin se vor mai lăsa adunaţi pe dojo-ul norocirii doar odată. La Plecare. Căci doar atunci afli cum să iei cu tine TOT norocul ce ai fi putut a-l trăi vreodat’ … Iar până atunci, umbrele trăirii versice ignoră amuzate multe din şoaptele Shichi Fukujin în timp ce execută o hyperelgantă Prea-Plecare în faţa Noului Donjon al Fortăreţei Vinicius. Nu există un zenit al aşteptării între poeţi.

Toţi aceşti hibakusha ai versului – supravieţuitori ai  auto-iradierii poetice prin interpretare retrocursivă a vieţii interioare, toţi până la primul, au ştiut şi ştiu surâde în spatele viitorului, mântuiţi de faptele propriului trecut. Aidoma celor launtrici mie. Aştept cât mai curând urmele surprizei altor zei pe chipul comun al locuitorilor mei. Dar, până atunci, acum, învăţ de la hăbăucii mei cât de intens se poate reciti pe sine Paul în propria sa Fortăreaţă, ale cărei trepte … spre Donjonul KEMADA … tocmai le-am urcat. Ceea ce vă recomand şi vouă.

Paul Vinicius  

Creaţie Tudor Jebeleanu