Philoxinophobia

You Never give up, You Never give in,
You Never forsake, You Never forgive,
Nowhere is where Never can breathe.

N-am mai folosit un reportofon
de mult pân’acu’şi tre’ să fiu
atent. Aşa. Merge. Mi se spune
să dorm. Mai mult: că o să ajung
ca o frunză. Sau să dorm mai mult
că o să ajung ca o frunză. Tre’să
4, 5 secunde aşa. Merge. Atent,
să caut în cioburile ultimei
oglinzi clipa goală unde’ar fi 

trebuit să aflu primul meu 

gând o amintire, memorie,
ceva. Acolo nimic, acum e
altfel, insuportabilă idee, am 

transferat 3 amintiri din 

cealaltă viaţă, voi verifica 

total credit la steluţă’n 

pizda mă-sii diez, la fel de 

mut pe cât am fost când am

înţeles ce nu poate salva 

zâmbetul. Nu mai simt gustul 

ploii acide, nici al cireşelor 

amare, multe nu mai simt, 

multe nu mai sunt, multe
nu mai pot. Nu mai pot dansa,
nu mai pot striga, nu mai pot
scrie, dansez, strig, scriu,
nu mai pot respira, respir, nu
mai pot fi, uite d’aia nu mai
pot eu! Cum ar fi să nu fie grav?
Nu îndrăznesc să mă întreb din
ce cauză nu îndrăznesc să mă
întreb din ce, de ce, de unde
o să mă muşc singur ca turbat,
de ce o să mă mângâi singur pe
coate după ce-o să-mi extirp
lent sfârcurile, de unde voi
lua şoapte de încurajare ce mă
vor lăsa la fel de indiferent
pe cât am fost când am înţeles
ce nu poate răscumpăra muţenia?
Nu îndrăznesc să îmbin atâta
furie cu atâta împăcare. Stop.